La câţiva kilometri de Buzău, către Braşov, în locul unde indicatoarele te invită să faci la dreapta pentru Vulcanii Noroioşi, veghează, de pe vârful dealului ce mângâie cu umbra sa Berca, Răteştii şi Pleşcoii, o mănăstire de maici pe jumătate uitată. Am revăzut-o, în toamna asta, cu gândul să scriu, neapărat, o pagină despre ea.
Mănăstirea e una dintre cele mai frumoase din curbura Carpaţilor, chiar dacă ultimul război şi cutremurul i-au zdruncinat temeliile. Privită dinspre Casa Matei, construcţia are maiestuozitate şi mister, cu ruinele vechii curţi boiereşti profilate pe cer, cu fundaţiile chiliilor animate, cândva, de glasul a zeci de măicuţe. Biserica mănăstirii ţine hramul Arhanghelilor Mihai şi Gavriil şi e o construcţie de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în stil brâncovenesc. Ctitorii ei, boierii Cândeşti, sunt pictaţi, în pronaos, de Pârvu Mutu. La vremea aceea, în Ţările Române, pictura bisericească se reglementa riguros prin erminiile dascălilor zografi şi era ferită de invenţiile artistice occidentale. Prin urmare, portretele ctitorilor trebuiau să semene cu ale sfinţilor: rigide şi hieratice. Un pictor ca Pârvu Mutu decide totuşi, încurajat de înflorirea stilului brâncovenesc, să se abată de la aceste reguli şi să-i zugravească pe ctitori la fel de realist cum o făceau, în scrierile lor, cronicarii de la curtea cantacuzinilor.
Pârvu Mutu („mutu” înseamnă fie o poreclă legată de greutatea vorbirii, fie se referă la tăcerea pe care pictorul şi-o impunea în timpul lucrului) îşi ia chiar libertatea de a se picta pe el însuşi în biserici, cu penelul în mână ori împreună cu iubita sa soţie, jupâneasa Tudora, cum putem vedea la Mănăstirea Berca, pe portalul uşii către naos.
E remarcabil cum pictura sa dezvăluie, într-un spaţiu sacru, sentimente şi identităţi profane, dând semnalul desprinderii artei bisericeşti de cea de şevalet şi a
