Primul lucru pe care îl observi la Mihai Şora este liniştea: o linişte interioară asociată, comportamental, cu gesturi calme, cumpănite, atent coregrafiate într-o „simplitate” îndelung lucrată. Zgomotul din jur, stridenţele fonice şi vizuale, bazarul oriental, hărmălaia postrevoluţionară ajung, acolo unde e Şora, filtrate, sublimate, curăţate de zgură. Şi atunci cînd vorbeşte, şi atunci cînd tace, filozoful acesta are darul de a domestici realitatea exterioară, punîndu-i fragmentele şi culorile în armonie.

El e un reper de echilibru într-o societate care, scoasă din chingi în 1989, face eforturi să se reconstruiască; şi, într-un cerc mai larg, este un gînditor într-o lume ce se schimbă spectaculos de la un deceniu la altul, de la un an la altul, de la o săptămînă la alta.

Nimic, însă, nu pare să-l ia prin surprindere pe Mihai Şora. Nu doar că el a văzut multe; dar vrea să vadă, încă, multe altele. Căci a doua însuşire asumată intim şi devenită una cu subiectul cunoscător este curiozitatea. Cărturarul a găsit un mod unic de a armoniza cititul cărţilor cu lectura oamenilor şi a faptelor. Biblioteca şi Lumea, textul şi omenescul, sînt procesate, la modul interogativ şi reflexiv, cu un interes niciodată tocit, mereu proaspăt şi viu. Şora este un bătrîn tînăr şi un înţelept care ştie savoarea ascuţită a „naivităţii”. Atenţia, interesul, curiozitatea pură îl duc spre tot ceea ce se întîmplă şi aşteaptă, de la el, un sens unificator.

Am citat de mai multe ori unor studenţi iubitori de literatură vorba memorabilă a lui Şora, întrebat o dată, de asistentul care eram, cum să explic mai bine diferenţa fundamentală dintre Mozart şi manele, dintre Shakespeare şi cutare autor negustor contemporan de nimicuri colorate. M-a ascultat cu atenţie, a gustat înflăcărarea mea, şi mi-a răspuns scurt: „ Le putem spune aşa. Shakespeare poate integra manelele, dar manelele