Problema UE constă în faptul că părţile întregului nu urmează regulile la care s-au angajat. În mod sigur, unii politicieni occidentali au fost influenţaţi de cartea lui Niall Ferguson, „Civilizaţia: Vestul şi restul“.
Ei sunt tot mai convinşi că vor supravieţui efectelor crizei datoriilor suverane prin formalizarea unei situaţii de moment, respectiv o „Uniune cu două viteze", adică Euroland şi restul statelor membre. Astfel că moneda euro, căreia i s-a prezis că va fi principalul vehicul al unificării europene, a ajuns să fie considerată instrument al unei noi divizări. Şi, culmea paradoxului, aceasta se petrece în numele intensificării integrării europene!
Uniunea Europeană este un spaţiu al diversităţii geografice, culturale, politice, religioase, dar şi economico-sociale. Sub deviza „Unitate în diversitate", integrarea europeană promitea un management al diversităţii care să facă din rezultanta convergenţei o achiziţie superioară sumei părţilor componente.
Este de remarcat faptul că în interiorul UE există relaţii de multe feluri, datorate unor structurări instituţionale şi politice: Uniunea Europeană, Eurozona, Spaţiul Schengen, Spaţiul Economic European etc. Cele 27 de state membre ale UE sunt implicate diferit în aceste structuri instituţionale-decizionale şi politice. Astfel, sunt state membre integrate în toate domeniile (ex. Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Spania etc.), dar sunt şi state membre cu excepţii (ex. Anglia, unele state nordice şi state recent admise în UE); există câteva state non-UE puternic integrate în Piaţa Unică (ex. Norvegia, Elveţia, Liechtenstein) şi statele membre ale Spaţiului Schengen.
Aşadar, managementul diversităţii este şi va fi o preocupare centrală a liderilor UE şi a statelor membre. Afirmându-se că soluţia la criză este o mai intensă integrare europeană, înseamnă că se admite necesitatea
