Unde ar trebui dusă naţionala pentru a nu mai fi fluierată? Sau ce ar fi dacă am juca fotbal?
Îi respect pe românii care muncesc în străinătate. Vorbesc despre cei care chiar muncesc, înţelegeţi. Ei sînt, de fapt, curajoşii. Dezertorii nu trebuie căutaţi printre cei care şi-au lăsat copiii în grija bunicilor, iar pe bunici în grija Domnului. Laşii se află printre cei care acceptă sărăcia ca pe o fatalitate.
Românii din diaspora. Femei şi bărbaţi tineri care s-au dus printre străini pentru a-şi cîştiga dreptul la o viaţă mai bună. Decentă. Îndestulată şi, pe cît posibil, lipsită de grija zilei de mîine. Români care muncesc cu capul şi cu braţele. Mai ales cu braţele. Români care în timp ce muncesc se luptă şi cu prejudecăţile celor care îi angajează. Oameni care îndură umilinţe, dar care au deprins regulile unei societăţi civilizate. Români care trăiesc cumpătat, fiindcă ajung să preţuiască valoarea banului. Oameni care se îmbracă modest, mănîncă ieftin şi îşi permit puţine distracţii. Cum ar fi un meci de fotbal. Meciul Belgia-România.
Cîţiva dintre aceşti români au fost vineri seară pe stadionul din Liege. Au venit acolo pentru că naţionala de fotbal a României este o parte din România. Sau aşa ar trebui să fie. Iar lor, acestor români din străinătate, continuă să le fie dor de ţara lor. Deşi nu au nici un motiv, le este dor. Îşi iubesc ţara împotriva evidenţei. Aşa este iubirea. Absurdă, de neexplicat. Aceşti români şi-au încurajat echipa pînă în momentul în care au înţeles că românii din teren se fac de ruşine. Că îi fac de ruşine şi pe ei. Atunci au început să fluiere.
Nu fluierau a pagubă. Ei au dreptul mai mult decît noi, cei de acasă, să se revolte. “Tricolorii” - ghilimelele sînt necesare din mai multe motive - nu mai seamănă a echipă şi practică un sport care aduce vag cu fotbalul. Fotbalul nostru meschin, trist, plicticos, speculati
