În zi de sărbătoare sau ori de câte ori sufletul i-o cere, Marius Boian trece, ca orice creştin, pragul bătrânei mănăstiri prinse, parcă de când lumea, de coama dealului vălurit de la marginea Focşaniului. În timp ce gândurile-i încărcate fug umil către Divinitate, ochii pompierului alunecă pe icoanele care privesc iertătoare mulţimea îngenuncheată. Bărbatul, pasionat de pictură, îşi spune ruga şoptit dar îşi şi încarcă astfel retina exersată după care, acasă, zămisleşte, în vopsele şi uleiuri, chipuri de sfinţi şi scene bibilice. În zi de sărbătoare sau ori de câte ori sufletul i-o cere, Marius Boian trece, ca orice creştin, pragul bătrânei mănăstiri prinse, parcă de când lumea, de coama dealului vălurit de la marginea Focşaniului. În timp ce gândurile-i încărcate fug umil către Divinitate, ochii pompierului alunecă pe icoanele care privesc iertătoare mulţimea îngenuncheată. Bărbatul, pasionat de pictură, îşi spune ruga şoptit dar îşi şi încarcă astfel retina exersată după care, acasă, zămisleşte, în vopsele şi uleiuri, chipuri de sfinţi şi scene bibilice.

A uitat câte lupte crâncene, pe viaţă şi pe moarte, a dus cu flăcările ucigaşe. A pierdut şirul vieţilor pe care le-a salvat de la pieire, din ghearele limbilor de foc care au dezlănţuit iadul pe pământ. Dar, la sfârşitul unei ture obositoare, sufocante, plutonierul Boian nu uită niciodată de pasiunea care-l mistuie încă de copil: pictura. În mica bucătărie a locuinţei sale din urbea moldavă, transformată de nevoie în atelier de pictură, ”salamandra”, păşeşte într-o altă lume în care se lasă pradă frumosului care-i devorează imaginaţia, îşi deschide porţile sufletului obişnuit cu suferinţa oamenilor pe care-i scoate din foc şi, cu migală, aşează pe lemn icoane făcute de mâna lui.

”Ca să obţin o bună aderenţă a suprafeţei, aplic patru sau cinci straturi din pânză cu clei de oase şi praf de cre