Ieri s-au împlinit doi ani de când Gheorghe Dinică a fost înmormântat la Bellu. Pe aleea ce îi poartă numele, din istoricul cimitir, şi pe care s-a aşternut un covor de frunze galbene picate din copaci – străjeri aici ai trecerii între lumea reală şi cea de dincolo – au păşit trecători, lăsând la mormântul actorului o floare, aprinzând o lumânare… Ca o aducere aminte… Unii au şi contemplat, perindând poate gânduri despre arta încrustată în istorie, lângă bustul lui Gheorghe Dinică, pe care l-a realizat sculptorul Cătălin Munteanu în vara anului trecut, la solicitarea soţiei artistului, Gabriela Dinică: un semn de veşnică iubire şi preţuire.
"E tot timpul în gândul meu... L-am iubit mult şi ştiu că şi el m-a iubit", îmi spunea acum două zile, la telefon, doamna Dinică… Era oarecum mulţumită că Primăria Capitalei îi va face un bust lui Gheorghe Dinică, chiar în faţa Teatrului de Comedie, teatrul în care el a realizat personaje memorabile, dar şi unde a trăit în tinereţe, timp de patru ani, într-o cabină a actorilor.
Cu ocazia împlinirii a 75 de ani – un an înainte de a se sfârşi –, marele actor îmi acorda un interviu (Jurnalul Naţional, 29 decembrie 2008) în care îşi descria viaţa în teatru şi în film astfel: "O viaţă de artist. Cu boemii, tristeţi, bucurii, aplauze, urale, roluri negative interpretate cu mare plăcere, roluri pozitive puţine, dar bune, personaje care mi-au rămas în suflet, bucuria pe care mi-o dă recunoaşterea meritelor, zâmbetul de pe faţa celor care mă salută pe stradă, liniştea sufletească, prietenii de-o viaţă, o soţie înţelegătoare. Şi lista ar putea continua la infinit".
S-a născut la o zi mare – de Crăciun, dar a fost trecut în acte la 1 ianuarie, pentru că, aşa cum spunea el, "nu era nimeni la Primărie, toţi erau în chefuri". A fost boem… Mi-a şi spus: "Am fost boem, am trăit frumos". Era m
