Am citit cu deosebit interes recenzia-studiul „Serviţiul“ sanitar în „rezbelul“ pentru neatârnare, semnat de dl dr. Mihail Mihailide, apărut în „Viaţa medicală“ nr. 43/2011 şi, ca unul care am tradus o carte despre acest subiect, îmi permit să fac nişte completări – socot eu – necesare şi omagiale totodată. Cartea pe care am tradus-o din română în maghiară (1977) se intitulează Reminiscenţe de război 1877/78 şi îl are ca autor pe doctorul Ludovic Fialla, despre care se ştiu următoarele: născut la 12 martie 1831 la Baja, în Austro-Ungaria, absolvă întâi filosofia, mai apoi şi medicina, la Viena. În 1875, călare, cu câţiva gologani în buzunar, ajunge la Bucureşti. În scurt timp îşi însuşeşte limba română şi devine totodată cunoscut în lumea medicală. În 1863, a luat-o de soţie pe Elena Bălanu, de numai 17 ani. Prima sarcină medicală importantă a primit-o de la Carol Davila, care fondase, în 1859, Şcoala Naţională de Medicină. Atunci, a fost numit şeful catedrei de anatomie şi histologie. Şi-a ţinut prelegerile în sala mare a Spitalului Colţea, în faţa unui auditoriu de 25–50 de persoane. Dovada dezinteresului său material este (printre altele) că a donat salariul propriu pentru stipularea tinerilor studenţi români la medicina de la Paris. Apoi, a funcţionat chirurg oftalmolog, timp de şase ani. A fost printre primii care au introdus conceptul de antisepsie al lui Lister. Tot el trece la o treaptă super Publicitate ioară a chirurgiei de război – „chirurgia conservatoare“, care evită mutilarea inutilă a răniţilor. Un respect neţărmurit l-a legat de dr. Davila, care, cu mult înainte de declanşarea războiului, a urgentat, pe urmă organizat, instituţia Crucii Roşii, care ia fiinţă efectiv (a doua în Europa) în 1886, dr. Fialla devenind mâna dreaptă a lui Davila şi membru fondator al Societăţii. În aceste condiţii, într-o solidaritate astăzi greu de conceput,