“Tinerii ăştia sunt cam pripiţi, cum ajunge unul şef vrea să-i dea afară pe ceilalţi!” Pentru acest comentariu, preşedintele fondator al PSD ar putea risca o excludere. Pentru că ceea ce afirmă domnia sa este mai grav decât tot ceea ce a spus Geoană în nu ştiu câte rânduri. Este un atac direct la persoana şi prestigiul preşedintelui partidului. N-a fost suficient că, înhăitându-se cu Năstase, şi-a permis să afirme că Geoană n-o să fie dat afară, deşi Ponta afirmase răspicat acest lucru. Faptă pentru care şi Năstase s-ar putea să aibă de tras ceva ponoase. Poate nu chiar excludere, dar o sancţiune tot s-ar putea să ia.

Dealtfel, că în USL trebuie să existe disciplină a spus-o la fel de răspicat şi Crin Antonescu: “Greii” din PSD sunt Victor Ponta şi echipa lui – iar nu Iliescu şi Năstase! A spus-o pentru cine are urechi de auzit – în PNL – să audă. Reciproca e valabilă: în PNL, “greii” sunt Antonescu şi echipa lui.

Scandalul declanşat în jurul lui Geoană ridică, odată în plus, spinoasa chestiune de democraţiei de partid. Partidele constituie marca democratică a unui sistem. În interiorul lor, însă, domneşte cea mai autentică dictatură a liderilor. Această dictatură poate fi una “luminată” – ca cea exercitată de Ion Iliescu, care şi-a dominat colegii prin autoritatea sa personală, nefiind nevoit să recurgă la măsuri extreme – sau una dură, ca cea a lui Adrian Năstase, de până la partajarea puterii cu doi dintre locotenenţii săi, ajunşi la un apogeu al forţei materiale. Între aceste două modele au fluctuat următorii preşedinţi ai PSD: Mircea Geoană a fost adus la putere de guvernarea anti-Iliescu şi a devenit rapid ostatic al baronilor locali, care au profitat de slăbiciunile centrului pentru a prelua controlul. Autoritatea lui Geoană s-a bazat pe împărţirea partidului între “cercul meu”, al apropiaţilor şi restul lumii.

Ponta îşi datorează ascensiunea