Prin erorile, omisiunile şi fraudele comise în ultimii ani, Grecia ameninţă stabilitatea monetară a Uniunii Europene, iar distanţa dintre principiul fundamental al Uniunii Economice şi Monetare (renunţarea la instrumentele naţionale de politică monetară, prin crearea unei monede unice, dar păstrarea unui grad relativ ridicat de independenţă în ceea ce priveşte politica fiscală a statelor membre) şi evoluţiile recente din zona euro, devine din ce în ce mai mare.

Până în prezent, 11 din cele 17 state membre ale zonei euro au aprobat decizia de extindere a prerogativelor Fondului de Stabilitate Financiară Europeană, noile atribuţii ale acestuia având în vedere cumpărarea de obligaţiuni de pe pieţele secundare, recapitalizarea băncilor în dificultate şi acordarea de linii de credit ţărilor cu probleme în ceea ce priveşte datoria externă (grupul PIIGS – Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania). Astfel, state ce au încălcat sistematic condiţiile impuse prin Pactul de Stabilitate şi Creştere sunt recompensate cu stimulentele necesare pentru a continua degringolada fiscală în care se află în prezent.

Condiţionările impuse prin Tratatul de la Maastricht statelor ce doresc să participe la zona euro – limitarea deficitului bugetar, datoriei publice, ratei inflaţiei şi ratei dobânzii – au avut rolul declarat de a impune o conduită fiscală prudentă guvernelor respective. Treptat însă, limitele au fost încălcate, din ce în ce mai des. Grecia, Italia şi Belgia înregistrează datorii publice ce depăşesc produsul intern brut, cu mult peste limita de 60%. Irlanda, o ţară cu o politică fiscală suficient de conservatoare încât să asigure o creştere economică susţinută, cu rate anuale de peste 8%, timp de două decenii, a fost nevoită să transfere pe umerii contribuabililor datoriile sectorului bancar, datoria publică majorându-se de la 28% la peste 120% în ultimii 4