Stilul prost internaţional răspunde unor trăiri şi tânjiri artistice primare, dar internaţionale. Prin stil înţelegem aici doar un fel de "a face o artă"; prin trăire, înţelegem mişcarea browniană a sentimentelor în om; prin tânjire, ceva între aşteptare şi frustrare estetică; iar prin primar, o anume mândrie, izvorând din faptul că poţi fi la fel de deştept ca deştepţii cei şcoliţi, chiar şi fără învăţătură. Ideea că nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", exprimată în chip diferit de la naţie la naţie, dar bazată pe convingera că "gustul" şi "bunul simţ" sunt instrumente ale personalităţii, nu fapte de educaţie, a cauzat proliferarea mondială a unui tip de tablou, acelaşi în toată lumea: pe şevaletele rataţilor din Piaţa San Marco, din Veneţia, şi în galeriile cu "artişti europeni" din Statele Unite. Lucrări ale unor pictori necunoscuţi în Franţa şi Italia, însă foarte circulaţi în comerţul cu imagini post-impresioniste "care încântă ochiul" şi sunt "bine făcute" – şi în negoţul cu tablouri "de pus în camera de zi" din Germania.
Pictura e, de când lumea, şi un mod de a face. Da Vinci, în "Tratatul" său, scrie cum se desenează un nor, cum trebuie procedat ca să obţinem impresia de viu atunci când pictăm feţe de sfinţi, cum se ţine mina de plumb în mână când schiţăm copaci bătuţi de vânt. Stilul prost internaţional e un inventar de efecte rezultând dintr-un număr atent raţionalizat de procedee. La Veneţia, pictorii care vând turiştilor, cu câteva sute de dolari, peisaje "tip veneţiene" vin în întâmpinarea unor aspiraţii populare. De pildă, a nevoii foarte moderne de a achiziţiona ceva care să amintească, cu doar trei sute de dolari, un altceva faimos. "Asemenea picturi” – exclamă turiştii fermecaţi de uşurinţa cu care făcătorii internaţionali de "peisaje veneţiene" obţin efectul de oglindire în apă a palatelor sau efectul de irizare a lumin
