Să fii revoluţionar şi să-ţi doreşti apoi un atestat care să te instituţionalizeze ca atare e ce poate fi mai contrar doctrinei revoluţionarilor de pretutindeni.

În 1986, contele Alexandre de Maranches, fost ofiţer în armata franceză în timpul celui de-al doilea război mondial, fost şef al Serviciului de Documentare Externă şi de Contraspionaj (SDECE) până în 1981 (când îşi dă demisia odată cu alegerea lui François Mitterrand în funcţia de preşedinte al Franţei), publică o carte de memorii sub forma unor interviuri realizate de jurnalista Christine Ockrent. Volumul, intitulat Dans le secret des Princes şi tradus la Humanitas la începutul anilor ‘90, povesteşte, printre multe altele, cum au prosperat în Franţa afacerile cu postav imediat după eliberare şi cum, odată cu ele, a crescut exponenţial numărul celor care se declarau foşti membri ai Rezistenţei, producând de multe ori ca unică dovadă brasarde din stofă aidoma celor purtate de membrii organizaţiei. Întâmplarea, anecdotică în aparenţă, era evocată ca exemplu pentru prosperitatea remarcabilă a mitului Rezistenţei după terminarea războiului, mit care a servit drept trambulină Partidului Comunist Francez în legitimarea sa politică în anii ‘50.

Ca orice societate traumatizată nu numai de războiul în sine, ci mai ales de obsesia colaboraţionismului şi a compromisului, Franţa a recuperat de multe ori - închizând ochii de dragul pacificării sociale - foşti pactizanţi ai regimului de la Vichy sub forma „rezistenţilor“ de profesie. Formula nu era inedită, pentru că precedente ale reinventării identităţii după sistemul cerere-ofertă în societăţi postrevoluţionare nelămurite în propria lor aşezare instituţională sau confuze în privinţa fidelităţilor mobilizate existau deja destule în istoria modernă a Europei.

Fenomenul „revoluţionarilor“ din România ultimilor aproape 22 de ani este oarecum compara