Aşteptăm de ani întregi să fim martorii unor noi performanţe ale fotbalului românesc. Ne punem speranţe în fiecare partidă şi visăm că vom ajunge, odată şi odată, şi noi printre granzii Europei. Pe româneşte, ne îmbătăm cu apă rece. Şi asta pentru că în fiecare zi se întămplă un lucru care, vrem, nu vrem, ne readuce cu picioarele pe pământul atât de rigid.

Într-un fotbal în care graniţa este dată de zerourile din conturi, oxigenul îşi schimbă prescurtarea din O2 în DNA iar orgoliile sunt puse mai presus de ceea ce înseamnă spectacolul şi respectul faţă de suporteri, nu ne rămâne decât să ne lamentăm şi să zâmbim ironic către cei care au făcut din fotbal un adevărat business.

Fair play-ul este cel mai aspru duşman al competiţiei interne, iar mai grav este că acesta depăşeşte barierele rivalităţii din tribune, ajungând, uneori, mai departe de birourile cu titlu de conducere.

Ceea ce fac şefii celor de la CFR în acest moment nu ar trebui să ne surprindă. Până la urmă, în România este anormal să faci ceva normal. Românul este adânc caracterizat de ecoul vorbelor străbune. Şi asta pentru că, în patriotismul nostru debordant, am transformat „Stai în banca ta, că stai bine” într-un nonşalant „Stai în banca ta cât stai bine”.

Aşa au făcut şi Paskany & co. Cât au simţit aerul depărtării de „şepcile roşii” nu au avut nimic de comentat şi nici nu au acţionat în vreun fel. Dar când marii rivali îţi suflă în ceafă, reacţionezi prin cele mai puternice arme pe care le ai. Şi când valoarea nu-ţi mai e arma principală, apelezi la dinamite. Arunci bombe înspre suporteri, dar nu faci decât să acţionezi precum fanii celebrelor practici „harakiri”.

Pentru că tu eşti fericit că ai rănit un grup de fani, dar de fapt şi de drept nu ai făcut altceva decât să-ţi răneşti propria echipă, proprii jucători, propria imagine. Într-un fotbal lipsit de moralitate,