Vestind nu numai Naşterea Mântuitorului, ci şi sfârşitul anului, Postul Crăciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ritualuri de purificare, de magie premaritală, precum şi de numeroase practici oraculare şi de propiţiere. Cu toate acestea, oamenii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine cea mai fastuoasă sărbătoare a românilor: Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.
Ziua de 13 noiembrie aduce Lăsatul Secului de Crăciun, zi-hotar ce deschide un interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificaţii rituale. Vreme înainte, începând cu această dată, fetele adunau câte o surcică de lemn în fiecare zi de post, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, la care fierbeau crupe fără sare. Odată fierte, le aşezau pe masă şi aşteptau miezul nopţii, când umbra ursitului lor venea pe cahlă şi se ospăta, iar ele încercau să ghicească cărui fecior îi vor fi sortite.
În calendarul popular, cea de-a doua săptămână de post începe cu Ovidenia, sărbătoare deschizătoare de iarnă, marcată de puterea luminii, a focului, a vederii şi a viziunii. În noaptea de Ovidenie comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele încep şi ele "să vadă", iar femeile dau de pomană "lumina de veci", adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Ţăranii petrec noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. Ovidenia stă sub semnul focului, iar focul este simbolul Soarelui pe Pământ, al energiei vitale, al inimii, fiind purtătorul luminii spirituale.
În ziua de Ovidenie, pe 21 noiembrie, se celebrează şi Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare, divinitate arhaică a lupilor şi conducător al cetei Fil