Silvio Berlusconi şi-a dat demisia şi a lăsat locul unui guvern condus de economistul Mario Monti, fost comisar european. Se aşteaptă de la el salvarea economiei.
Italia a mai trecut prin asemenea episoade: băgată la apă de politicieni, a fost repusă pe linia de plutire de tehnocraţi. Însuşi Berlusconi a câştigat prima dată alegerile (în 1994) după un astfel de moment: clasa politică se prăbuşise în urma scandalurilor de corupţie şi fusese numit un guvern de tehnocraţi, condus de Carlo Azeglio Ciampi, foarte respectatul guvernator al Băncii Italiei. Il Cavaliere fondase atunci partidul Forza Italia cu care, în doar şase luni de marketing politic intens (ajutat de trustul său media), a devenit premier. Celor care îi reproşau lipsa de experienţă politică le răspundea că „va conduce Italia ca pe propria afacere". Or, acum se vede că exact pe acest plan a eşuat: „afacerea Italia" e falimentară, iar datoria ţării a crescut enorm. N-ar fi corect, totuşi, să i se impute lui Berlusconi toată datoria. Ea e mai veche - rezultatul unor politici proaste săvârşite încă din anii '80: statul italian a căpătat de mult obiceiul de a se împrumuta de la cetăţeni. Iar din 1994 încoace, ţara a fost condusă şi de guverne de centru-stânga, care nu au reuşit să facă mai nimic: Romano Prodi, fostul preşedinte al Comisiei Europene, revenit cu mare pompă în Italia, a condus o coaliţie de guvernare formată din vreo 10 partide şi partiduleţe, care a eşuat în dispute interne fără sens, deschizându-i larg drumul lui Berlusconi spre câştigarea triumfală a alegerilor.
Numai că, în ultimii ani, Berlusconi s-a cam jucat de-a guvernarea. Colecţiona obiecte care aveau legătură cu Napoleon şi dădea petreceri trăznitoare, cu fete vesele şi muzici, fără să-i pese că toată presa lumii duduia de ştiri deşucheate despre viaţa sa. Făcea în continuare pe il Communicatore şi încerca să par
