În fiecare an, în apropierea Sărbătorilor de Paşti, în casa bunicii, dar mai ales în casa mătuşii se făcea curăţenie generală. Ca peste tot, s-ar putea spune. Da, dar nu toată lumea era meşteră în înflorirea pereţilor.

Îmi amintesc că era o luptă crâncenă între gopspodine să aibă cele mai frumoase flori pe pereţi, să fie la modă, să se poată lăuda cu ultimul răcnet în materie de zugrăveală.

Iată cum se desfăşura procesul de înflorire. Mai întâi pe pereţi se dădea un strat proaspăt de var. Culoarea era hotărâtă în funcţie de modelul care urma să fie aplicat. Apoi venea nebunia modelului. Mai întâi au fost florile făcute cu rolul, un precursor al trafaletului de astăzi, dar care avea pe partea care se rula (care era făcută din cauciuc) modelul: flori, frunze, animăluţe, de obicei nişte căprioare sau cerbişori.

Apoi au apărut "tapetele”. Erau cartoane de aproximativ un metru pătrat , care fuseseră tăiate şI se realizaseră modele; la fel, flori, animale, steluţe. Aici depindea de măiestria, imaginaţia şI răbdarea "decoratorului”. Se puteau pune mai multe rânduri de tapete: mai întâi făceai florile, într-o culoare. Apoi, cu alt tapet, făceai frunzele, apoi pământul sau vaza, depindea de model. "Era un model de lalele, îşi aminteşte mătuşa Gica, de puneam de patru ori tapetul. Pentru că lalelele, pe lângă floarea cea mare, mai aveau şi vreo două culori la frunze, şi picăţele pe ele.”După ce încărcai pereţii ca pe o pădure tropicală, trebuia neapărat să faci dunga. ”Cred că am făcut kilometri de dungi.” Dungile erau şI ele în funcţie de culoarea dominantă a modelului de pe pereţi: verzi, maro, albastre şI aşa mai departe. Alttă dungă se făcea lipind pur si simplu o bandă de la castele audio. Întyotdeauna maro! Uneori, partea cu dunga se complica, pentru că pe la colţuri se puneau "colţarele” ca să fie şI acolo ceva flori. Acest tapet se pare că a fost ce