Am văzut la BBC un reportaj despre o uzină în care lucrau zece mii de persoane în 2001, iar acum au rămas vreo zece. Auzeam despre creşterea productivităţii şi pe vremea regimului comunist, auzim şi acum. Ca-ntr-un banc vechi cu optimistul şi pesimistul, vedem mereu numai jumătatea plină a paharului. Cea goală e aceasta: diferenţa de la zece la zece mii ce face? Unde lucrează, cu ce-şi întreţine familia, ce mănâncă? Pentru că, oricât de mare ar fi creşterea economică în ţara respectivă, e greu de crezut că se vor fi înfiinţat între timp alte 999 de întreprinderi cu câte zece angajaţi, care să-i fi absorbit pe cei ale căror locuri de muncă dispăruseră prin perfecţionarea celei dintâi. În zece ani, asta ar fi însemnat 99,9 noi întreprinderi pe an. Greu de crezut. Şi, de altfel, nimeni nu ne asigură de asta.
Venim aici, din nou, de pe alt versant, la creşterea populaţiei şi necesitatea ca toţi să se hrănească şi să trăiască şi la tendinţa societăţii de a evolua în sensul reducerii continue a numărului de angajaţi pentru a scădea preţul produselor. Deci cât mai multe produse cu cât mai puţine salarii plătite în schimbul lor. Numai că produsele alea ieftine n-o să mai aibă cine să le cumpere. Pe de o parte, totul pare strălucit, o adevărată victorie a tehnologiei, pe de alta se vede că este o victorie a tehnologiei împotriva omului, aşa cum era să fie şi victoria socialismului. Şi cum a şi fost un timp.
Progresul a fost, o vreme, benefic pentru umanitate, dar de la un punct încolo el s-a întors împotriva celor care ar fi trebuit să fie beneficiarii lui. Aşa cum au inventat şi alte mecanisme din ce în ce mai periculoase, oamenii au dezvoltat şi această armă împotriva lor înşişi, creşterea productivităţii. Atunci când am învăţat, la istorie, în nu ştiu ce clasă de gimnaziu, despre revolta ţesătorilor englezi împotriva maşinilor mecanice de ţesut, ne-am gândi
