„Hai, tati, zi câte-ţi trebuie, cincizeci, o sută, câte vrei...“ Tati e S.O. Vântu, iar petentul care se mulţumeşte cu „cât poţi tu. Dar cât mai repede“, este poetul Mircea Dinescu. 100.000 de euro e suma care, prin sfeteriseală de la Petromservice, ajunge ca „împrumut“ din buzunarul lui Vântu în cel al poetului.

Conversaţia celor doi, consemnată în referatul procurorilor, arată o sinceră şi tandră apropiere, cam aşa cum îşi imaginează făpturile romantice că ar fi fost cea între Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. Nu degeaba poetul-portofel Dinescu (numit astfel de un partener de-al său de afaceri) ne vorbea într-un trecut apropiat despre Vântu ca despre un soi de Maiorescu, un „literat fin“, „un cărturar“, căruia el nu ezita să-i încredinţeze spre citire operele lirice înainte de publicare. Amicul tuturor şi al oricui, de la Băsescu la Stolojan, Patriciu, Vântu şi Vanghelie (la a cărui zi a şi mestecat în oala cu ciorbă), Mircea Dinescu ştie să-şi tragă un ce profit de la oricine şi din orice; se spune că nu iese din casă şi nu deschide gura înainte de a-şi tocmi suma. Căci, nu-i aşa, ca orice om de stânga, are probleme: moşia de la Cetate, cele 100 ha de vie, plus alte şi alte acareturi.

Asta l-a şi făcut să treacă nonşalant de la imaginea efigie a revoluţiei, cu „am-învins-dictatorul-a-fugit“, la profitabile relaţii pecuniare, blagoslovite de câte un crap la proţap şi un vin bun. Între moşie şi studioul TV al lui Vântu – „să vin să prestez şi pe gratis“ –, Dinescu mai trece şi pe la CNSAS, unde există dosare de Securitate, deconspirări şi, desigur, o casierie. Relaţia poetului cu Vântu, din care, la nevoie, răsar 100.000 euro, „cu împrumut“, se întemeiază pe strămoşescul îţi dau-îmi dai: „Realitatea TV e o instituţie patronală, tati. Deci, răspunde intereselor patronului“, lucru cu care Dinescu e total de acord: „Da, da, aşa e, bă!“. Şi pentru că „