De ce ai ales cariera cinematografică? Filmul te pasiona de mic?

Pentru mine, un film era un eveniment important. Mersul la cinema îmi producea o emoţie puternică. La început, mergeam cu părinţii, normal, dar apoi, prin clasa a III-a, a IV-a, fugeam cu băieţii din cartier la cinematografele de pe bulevard. Pentru mine, totul era intens şi intram în film foarte puternic.

Pe urmă, în liceu, a fost diferit. Eram la un liceu de matematică-fizică - „Bălcescu“ se numea atunci, acum e „Sava“. Deşi eram la profil real, exista preocuparea de a citi, care la un moment dat avea şi o latură subversivă. La orele de literatură aveam un profesor, Adrian Costache, care publicase şi nişte romane şi care ne-a deschis interesul pentru lectură, mai ales spre literatura sud-americană. Aveam orele normale şi programa de liceu, dar exista preocuparea asta a lui de a ne face să citim. Ştia să ne transmită, subversiv, cu o anumită intensitate, tot felul de lucruri pe jumătate, iar asta ne trezea o curiozitate foarte mare faţă de Llosa, Márquez şi ce citeam noi în perioada aceea, în 1987, ‘88, ‘89. Exista şi un cerc de literatură în liceu. Dostoievski era un subiect aprins pentru noi, ne influenţa comportamentul, chiar şi la petreceri.

Cum literatura era ceva foarte prezent în viaţa ta, nu ai fost tentat şi să scrii?

Sigur că am avut şi tentative de a scrie. Aveam o revistă în liceu, se numea Adolescenţa, în care am scris proză scurtă. Nu ştiu dacă a mai apărut numărul acela pentru că a început revoluţia. Tot în timpul liceului am descoperit Cinemateca şi deja cinematografia a început să însemne altceva decât filmele de pe bulevard. Cinemateca era pe atunci ceva aproape exclusivist, biletele se găseau foarte greu, chiar şi cu abonament abia intrai şi stăteai pe scări ca să vezi un Antonioni, Fellini, Bergman. Acolo am descoperit un anumit tip de cinema, să-i zice