Astăzi, în orice ţară de pe planetă, mare, mijlocie sau mică, industria este cea dintâi garanţie pentru o desfăşurare normală a vieţii economice. Şi pentru reglajul optim al vieţii economice în raport cu dinamica factorilor interni şi externi. Fără industrie, e greu - dacă nu imposibil - să fie asigurată temelia pe care se clădesc raporturi corecte între cerinţele şi posibilităţile economiei, pe de o parte, şi nevoile de consum productiv şi neproductiv, pe de altă parte; între dotarea tehnică, forţa de muncă, resursele materiale, mobilitatea, capacitatea de acţiune şi rezultatele utile; între cifrele de afaceri şi cheltuielile pentru obţinerea lor; între baza de materii prime, de energie şi producţia de mijloace de producţie, de bunuri de consum şi de servicii; între import şi export; între cantitatea şi calitatea produselor. Iar supremă este legea eficienţei: pentru o unitate de venit să se cheltuiască o cantitate tot mai mică de resurse. Fără industrie, toate aceste repere nu pot fi decât şubrede. Şi, mai ales, nu poate fi decât şubredă temelia creşterii economice.

Dar astăzi, în România, mai putem vorbi despre industrie? Mai este România o ţară industrializată? Se mai bazează creşterea noastră economică pe industrie? Sunt întrebări grele. Iar un răspuns complet cere o analiză care să pună cap la cap faptele şi evenimentele din ani îndelungaţi. Voi face o astfel de analiză în secvenţele viitoare. Dar şi analiza tabloului actual, pe care o schiţez în secvenţa de faţă, poate fi relevantă.

Adevărul este că, în 2011, economia a resimţit o uşoară înviorare, ce a urmat oboselii de după un urcuş de nouă ani. La acest urcuş au contribuit şi construcţiile, şi agricultura, şi serviciile. Dar locomotiva principală s-a dovedit a fi industria.

Fără îndoială, n-a fost deloc uşor să fie asigurată, timp de nouă ani fără întrerupere, o combinaţie de creştere eco