Suntem în luna noiembrie. O lună cu puţin soare și mult frig. O lună la începutul căreia și ultimele roade ale toamnei au fost culese iar pământul se pregătește pentru iarnă. O lună frumoasă dealtfel. Nu și pentru cine este doctorand al Universităţii din București. Cine se găsește astăzi în această nefastă situatie, de a purta titulatura de doctorand al UB culege și el roade, dar nu pe cele ale toamnei bogate, ci pe cele ale amărăciunii și dezgustului. În cel mai bun caz, după ce și-a luat antidepresivele și s-a mai calmat, un astfel de individ ce este numit doctorand (în curând doctor!) al mai-sus-numitei prestigioase universităţi trăiește un sentiment asemănător cu cel pe care-l ai atunci când ai ajuns la capătul puterii de a răbda și când nici măcar buna cuviinţă a simţului comun – lăsându-te în mijlocul drumului baltă – nu mai vrea să te ajute să poţi înţelege ce se întâmplă la această respectabilă instituţie autohtonă.

Și dacă e să dăm crezare proverbului “Vorba multă: sărăcia omului”, atunci cred că doar asta ne mai lipsea, că la alte capitole stăm deja foarte bine, suntem foarte bogaţi. Din acest motiv doresc să trec la prezentarea unei situaţii pe care – împrumutând un termen dintr-un limbaj solemn – nu am exagera cu nimic numind-o “strigătoare la cer”.

Cred că este mai potrivit să abandonez consideraţiile generale și să trec direct la prezentarea faptelor. În primul rând doresc să prezint situaţia mea în calitate de doctorand bursier al Universităţii București, iar mai apoi să fac publice anumite nereguli și abuzuri grave pe care Universitatea le-a făcut în ultimii 3 ani faţă de proprii doctoranzi în legătură cu gestionarea fondurilor structurale.

De ce aminteam la începutul acestui articol de faptul că suntem în luna noiembrie? Ce relevanţă poate avea acest lucru, când tot omul știe în ce lună se află? Acest fapt are pentru mine o releva