Aseară s-a încheiat, în Clubul „Tonique" din Piatra Neamţ, a douăzeci şi şasea ediţie a festivalului organizat de Teatrul Tineretului. „Ediţie specială" cum o numeşte directorul teatrului şi al festivalului, actorul Liviu Timuş. Ediţie simptomatică, aş adăuga.

Ediţie subintitulată nu tocmai fericit, dar în nici un caz eronat, „Spectacole mari în montări mici". Fiindcă „mici" poate fi citit şi ca „miniatural" (prin forţa împrejurărilor), dar şi ca „în defect de valoare" (pe ici, pe colo). Ambe variante dovedite, de altfel, prin prestaţiile din spaţiile de joc: două colegii, „Petru Rareş" şi „Tehnic Forestier", Tabăra Şcolară Cozla, Restaurantul „Cercul Gospodinelor", Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu" şi Clubul „Tonique" pe care l-am citat deja. Cum se poate observa, localul Teatrului Tineretului nu apare în enumerare, întrucât încă de la sfârşitul iernii trecute e în curs de renovare/restaurare. Ca, de altfel, întreg perimetrul istoric/civic central al municipiului. Iar aici avem încă o problemă, aceea ţinând de un sindrom general al teatrului românesc în etapa prezentă. Aşadar: cu excepţia teatrelor naţionale, toate celelalte instituţii de gen sunt în proprietatea consiliilor judeţene ori locale. Lucru firesc. Când se iniţiază, însă, modificări ale patrimoniului imobil, ca să zic aşa, proprietarul de drept nu are obligaţia legală a consultării operatorului de fapt, adică a colectivului şi a managerilor instituţiilor teatrale. Pe de altă parte, nici institutele de arhitectură, nici facultăţile de construcţii nu au secţii specializate strict în proiectarea, ridicarea/reabilitarea/restaurarea edificiilor destinate spectacolelor. Rezultatul? Obiective urbane minunate (sau nu...) şi, în cel mai bun caz, cu disfuncţii, dacă nu cumva complet nefuncţionale. Rozul fondant al pereţilor exteriori şi câteva poveşti de prin şantierul interior al Teatrului Tineretul