Mitologicul Narcis, cu siguranta, a fost cel mai tragic personaj. A murit rapus de durere, indragostit. De propria-i imagine reflectata in apa. Pedepsit de Nemesis, neputand sa ajunga la cel de care se indragostise, iremediabil. Propria-i imagine! Nu trebuie decat sa ai o pasiune naturala pentru mituri, fara veleitati stiintifice, sa le stii povestea.
Tentatia de a crede ca Narcis a murit atunci, demult, in vremuri imemoriale, te poate insela oarecum. Pentru ca, desi a lasat, in urma lacrimilor planse, frumoase narcise, intre timp, zic unii care se pricep, a devenit caz patologic.
Clonat in personaje publice, ce-si definesc cu verva si aplomb, zgomotul existential si prezenta obositor de cotidiana in viata noastra, Narcis exista! Nu trebuie decat sa iesi pe strada sau mai ales sa pornesti televizorul si te inunda. E peste tot. In “entertainment”, in „tocsouri” de duzina, in analisti de toate felurile. In divorturi si iubiri celebre si celebrate mai ceva ca moastele plimbate prin multimi hamesite. E in toate echipele de zgomot si lumina, care ne tiuie in fiecare zi in urechi. E pe strada, e in “jipan”, bagat cu capul in lantul de aur, ca boul in jug, cu tatuajul cat harta lumii, pe pielea-i obosita, sau cu poseta atarnata balanganit, de cotul pitipoancei ajunse peste noapte vedeta.
Dar mai presus de toate, Narcis e in politica. Acolo se simte in largul lui. Acolo infloreste si se desfata. Narcisul zilelor noastre, in toata splendoarea lui! E cel mai frumos, cel mai destept, cel mai competent, cel mai indreptatit, cel mai iubit, cel mai stimat, cel mai asteptat. Cel mai cel! Niciodata mai putin. Nicaieri fara el. Desi nu il vrem, suntem condamnati sa ne vrea. Sau invers? Sau oricum…
Cine mai stie, in afara de el?…. Ne da lectii, ne spune ce si cand avem voie sa facem si, mai ales, de ce. Ne spune ce ne asteapta. Si ce-ar fi fost daca nu era el.
