Cât să fie de la cristelniţă până la nasălie, adică de la naştere până la moarte? Doar câţiva paşi! Chiar asta este toată viaţa omului? Chiar asta! Primul pas îl faci în braţele femeii care este mama ta. Pasul următor se iveşte o altă femeie, ce te ţine de mână, după care ţineţi amândoi de mână un copil. Ultimul pas îl faci sprijinindu-te într-un toiag, care poate fi chiar copilul de mai devreme, dar cel mai adesea este craca uscată a unui pom. Durează cam cât ai clipi din ochi fiecare dintre paşii aceştia. Ai clipit o dată, ţi s-a terminat copilăria! Clipeşti a doua oară, ţi s-a dus pe apa sâmbetei tinereţea! După trei clipiri, ajungi pe la jumătatea vieţii. Preţ de încă o clipire, păşeşti înspre bătrâneţe. Vine şi ultima clipire, care... Dumnezeule mare, cum de laşi să se poată toate acestea?!
Doar ce întorc privirea şi văd chipul unui nou-născut răsărind din cristelniţă. Şi-i aud plânsul anunţându-i intrarea triumfătoare în lume. Copilul acesta ar putea să-şi aleagă una dintre icoanele de pe pereţi şi să trăiască veacuri de-a rândul în ea, dar el se grăbeşte spre viaţa trecătoare de afară! E nerebdător să se joace de-a tot felul de lucruri. De-a oamenii mari, în primul rând, aşa că se pune iute pe crescut, şi creşte, şi creşte, şi creşte, mirat că distanţa dintre el şi cer rămâne tot timpul aceeaşi. Nu pentru a ajunge la cer îi este dat omului crescutul! Cerul, cu cât creşti mai mult, se duce parcă tot mai departe în sus. Cum să ajungi la Dumnezeu atunci? Cum să faci ca să poţi da într-o bună zi de El? Căutându-L mai aproape decât ai putea crede. În jurul tău şi, mai cu seamă, în tine. Dumnezeu locuieşte în oameni, în toţi oamenii de pe pământ. Câte o mică fărâmă în fiecare. Tot ce ai de făcut e să faci fărâma aceasta să crească. Se poate cu iubire. Cu cea de care eşti tu însuţi capabil. Şi eşti! Precum şi cu ajutorul iubirii celorlalţi, în bătaia cărei
