L-am văzut pe Nicu la un simpozion la Facultatea de Istorie, el era de-acum vicepreşedinte pe Centrul Universitar Bucureşti, i-am povestit situaţia aberantă de la şedinţa ASC.

Lucrurile s-au calmat fără urmări. Erau doi fraţi Pişcoci: cel mare, Mihai, ţinea seminarul de socialism ştiinţific al profesorului Vasile Nichita, era de fapt interesat de Croce şi eventual Gramsci. Cel mic, Gheorghe, venise, cred, din producţie, oricum era membru de partid când a intrat în facultate. Eram în relaţii foarte bune. Peste ani, mi-a scris Monica Lovinescu să mă întrebe ce este cu acest Pişcoci care o abordase cu tot felul de mizerii împotriva lui Vlad Georgescu şi a mea. Ajunsese prin 1986 la Paris, unde a deschis (cu ce bani oare?) o librărie specializată în lucrări de extremă dreaptă şi stângă, inclusiv ale negaţioniştilor Holocaustului gen Faurisson şi Garaudy. Cel care în ţară se specializase în opera metafizică a lui Lucian Blaga a virat după plecarea sa din ţară (şi-a luat şi numele nevestei, a devenit Pişcoci-Dănescu) într-o direcţie foarte ciudată (mă exprim eufemistic). Cazul său îmi aminteşte de acela al lui Ivan Deneş despre care am avut prilejul să scriu pe site-ul "Contributors".

Când, în 1973, profesorul Radu Florian a declinat să fie îndrumătorul ştiinţific al lucrării mele pentru sesiunea naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti care urma să aibă loc la Cluj, "Noua Stângă între utopie şi disperare", Mihai Pişcoci nu m-a refuzat (nu puteai prezenta o lucrare dacă nu aveai un îndrumător ştiinţific oficial, aşa era regulamentul). Nu ştiu motivele gestului lui Florian, dar deschiderea lui Pişcoci a dus de fapt la primul meu articol apărut în "Revista de filosofie" (eram student în anul IV). Din ce mi s-a spus, primisem premiul I, dar reprezentanta partidului, nefasta Olivia Clătici, m-a retrogradat la premiul III. Premiul I l-a primit un s