Acuma, nu că am avea noi vreo obsesie cu butonarii-prestidigitatori din Parlament, dar, una că suntem invidioşi pe talentul lor şmenăresc şi a doua că, dacă unul singur poate vota cu până la trei-patru cartele, de ce să nu plătească talpa doar un sfert dintre circari? Abia aşa ar putea fi definită şi instalată o reformă curat-parlamentară, în care fiecare dintre băieţii cu "iuţeală de mână" să candideze peste câte patru colegii, gest firesc în atari condiţii şi generator de economii importante pentru ţară.

Între altele, pentru accederea în Parlament, nărăviţii ar trebui să ateste că performează la câteva probe sportive, simple, dar necesare, spre a putea acoperi zone tot mai largi de vot, un test de memorie, unul artistic, în scopul dedublărilor multiple, luate două câte două, până la 26 de percutări succesive, plus alte câteva deprinderi native sau dezvoltate prin instrucţie - aroganţă, tupeu, impertinenţă -, necesare în alcătuirea răspunsurilor de genul "Du-te, măi băiatule, şi vezi-ţi de treaba ta! " date întrebării fireşti "De ce votezi, domnule, o lege cu "n" cartele? E corect?!"

Este limpede că nimeni nu înţelege pentru ce trebuie plătită, cu sume considerabile, toată această masă amorfă de manevră - de la camera de hotel, decontată inclusiv în perioada vacanţelor, până la maşini, benzine, consilieri, telefoane, deplasări în ţară şi străinătate, curent, apă şi canal - din moment ce, marea ei parte este "digitalizată", după caz, fie de arătătorul, fie de inelarul şefului de grup parlamentar, cel puţin două treimi a acesteia părând perpetuu absentă din prezentul imediat. Care ar fi ghişeftul românului plătitor de taxe şi impozite, slab şi ofilit în meandrele crizei mondiale, ca să ducă în cârcă sute de parlamentari îngrăşaţi de "trai, neneacă, pe banii babachii", muţi şi orbi la dorinţele alegătorilor, dacă acelaşi ordin poate fi dus la bun sfârşit