Pe măsură ce orfelinatele se închid, mii de copii revin în grija propriilor familii sau ajung la asistenţi maternali şi au şansa de a fi adoptaţi. Există însă o categorie pe care nu o doreşte absolut nimeni. Sursa: HHC ROMÂNIA/PETRUŢ CĂLINESCU

Au diagnostice care-i condamnă la dependenţa de un adult toată viaţa. Şi pentru că mamele lor au fugit mâncând pământul când i-au văzut diformi ori au auzit că suferă de boli grave, copiii cu afecţiuni severe rămân până la moarte în grija statului. Odată ce i-au abandonat, nimic nu-i mai convinge pe părinţi să-i ia acasă.

"Program de vizitare 9.00- 17.00", scrie la intrarea în casa de tip familial Mărăşti, din Bacău, unde sunt îngrijiţi 12 copii cu nevoi speciale severe. Un singur părinte le-a trecut pragul de-a lungul vremii.

Copilul care nu zâmbeşte

O fetiţă de şase luni, cu trup mărunt şi cap uriaş, stă într-un leagăn şi molfăie cu poftă din suzetă. Are hidrocefalie, iar boala e în evoluţie, ne spune una din femeile care o îngrijeşte. Într-un dormitor colorat, în trei pătuţuri de bebeluş stau nişte făpturi fără vârstă. Au sonde în nas, nu schiţează niciun gest şi doar ochii larg deschişi, cu priviri aţintite în tavan, arată că sunt vii.

"Când a ieşit din spital, medicii au zis că mai trăieşte două luni. Şi au trecut cinci ani de atunci", spune asistenta care îi supraveghează, arătând spre unul din băieţi.

Altă încăpere, altă durere. "Aici avem un copil foarte trist. Nu cred că am văzut-o pe fetiţa aceasta zâmbind nici de două ori", arată spre o altă fetiţă cu hidrocefalie, copil ce ascunde în privire o tristeţe sfâşietoare.

Niciuna dintre făpturile de aici nu vorbeşte, nu se joacă, nu mănâncă singură, şi va fi toată viaţa dependentă.

Jucării şi desene animate. Le văd, dar nu le înţeleg

La câteva case distanţă, o al