Deja s-a vorbit mai mult decât o justifică valoarea personajului Mircea Geoană. Iar cel mai mult a vorbit despre el, el însuşi. A făcut-o într-o manieră care poate fi înscrisă în analele narcisismului şi ale demagogiei. Dacă românul naiv care l-a votat în 2009 ar fi avut acum ocazia să-i asculte toate elucubraţiile, cu siguranţă că ar fi pus ştampila pe numele lui Băsescu.
Ce a vrut, sau ce vrea, în definitiv, Mircea Geoană?
Respect! – clamează el. Să i se recunoască expertiza – mai adaugă. Să fie lăsat să contribuie la prosperitatea partidului – concluzionează cu un zâmbet amar în colţul gurii.
Cine nu-l lasă să facă toate astea? Păi, tocmai partidul de care tot el afirmă că s-a lipit ca marca de scrisoare şi nu se va desprinde cu nici un preţ. Nici cu acela al excluderii. Cei cu mai multă imaginaţie îl văd deja pe fostul preşedinte mărşăluind singur şi trist în urma ataiului pesedist, de care nu se poate lipsi datorită configuraţiei sale interioare.
Ai chiar impresia că a fost un soi de copil de trupă, care a crescut cu icoana liderilor istorici în minte şi care a lăsat totul la o parte când a fost vorba de partid şi de interesele acestuia.
În realitate, portretul-robot al lui Mircea Geoană este cu totul altul. El s-a ataşat de formaţiunea aflată la putere atunci când a dorit să-şi traseze o carieră diplomatică. S-a dat bine pe lângă şefi şi s-a trezit ambasador în America la o vârstă când alţii încă mai unicenicesc prin debaralele ambasadelor. A dovedit o capacitate de reacţie rapidă atunci când “idolul” său Iliescu a pierdut alegerile, trimiţându-i noului preşedinte un fax devenit celebru (se mai află încă în seiful lui Constantinescu) prin care veştejea regimul cripto-comunist. A beneficiat de toleranţa acestui regim, care nu numai că l-a lăsat la post, când a revenit la putere, dar l-a mai şi făcut ministru de Externe, pe motiv c