Tentaţia unui guvern tehnocrat este un calmant care promite o potolire temporară a suferinţei. Pe termen lung însă ea creează o periculoasă dependenţă. Italia a mai trecut o dată recent prin aşa un tratament cu Azeglio Ciampi, iar ce a urmat după aceea vedem cu toţii astăzi.
Când politicienii nu mai ştiu cum să o scoată la capăt, scot de la naftalină tehnocraţii. E o mişcare strategică pentru ca, după calmarea pieţelor şi asanarea crizelor, să ne întoarcem la vechile obicieiuri de clientelism şi creditare de proporţii absconse.
În acest context de cicilitate istorică, Berlusconi trebuie să se fi bucurat că cineva îi ia locul şi se apucă de trebile murdare gen reforme sau restrângerea privilegiilor parlamentare. Să fie Monti!, iar la Atena să fie Papademos! Politicienii au o dilemă mare.
Ei au distrus ţări întregi şi acum cheamă specialiştii să strângă mizeria. Efectul pe termen lung este însă slăbirea (deloc nejustificată) a încrederii în sistemul partidelor politice. Pare că politicienii europeni nu sunt Baronul Münchhausen. El putea să se tragă singur de păr pentru a ieşi din mlaştină...
The Guardian: Care e viziunea britanică asupra Europei, Mr. Cameron?
Planul cancelarului german Angela Merkel pentru o Uniune Europeană integrată pe principii prusace nu este – în mod evident – pe placul tuturor. Dar alternativa guvernului britanic este lipsită de substanţă.
Ea zice mai multă Europă, el zice mai puţină! La începutul săptămânii, cancelarul german şi premierul britanic şi-au expus viziunile apropo de criza existenţială a construcţiei europene. La finele săptămânii, Merkel şi Cameron se vor întâlni să vadă dacă reuşesc să găsească un numitor comun. Ar fi miracolul de pe Spree.
Culmea e că nemţii nu-şi doresc rolul de lideri europeni. Ironia istoriei face că între gara centrală din Berlin şi Reichstag tronează mândru stea
