Stimata redactie,
Am 27 de ani si, de ceva timp, imi incep diminetile incercand sa inteleg cum am ajuns in situatia de a-mi pierde credinta in bine si frumos. Am fost mereu genul de femeie intretinuta, cu un sot grijuliu si atent, cu o relatie corecta si linistita, admirata si invidiata de toti cei din jurul nostru. Am considerat intotdeauna ca sunt un om echilibrat, care isi indreapta privirea numai inainte. Nu am exagerat niciodata cu lucrurile sfinte, nu sunt habotnica si nici nu am tinut niciodata toate posturile de peste an, insa am incercat intotdeauna sa fiu un om corect.
Eram impreuna cu sotul meu de zece ani, eram un model pentru toti si simteam cum fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Timp de zece ani, nu mi-a lipsit nimic.
Totul decurgea perfect, el tocmai fusese promovat la locul de munca, lucra din ce in ce mai mult, in timp ce eu imi vedeam linistita de facultate, de intretinerea casei, de treburile administrative. Il asteptam in fiecare seara cu masa pusa, ii calcam in fiecare dimineata camasa si costumul, ii asortam cravata, ii stergeam si ii pregateam pantofii dupa ce el adormea, ca sa ii gaseasca dimineata stralucitori si curati. Seara, la cina, radeam amandoi si povesteam lucrurile intamplate peste zi, ne faceam planuri de vacanta si, intotdeauna, ne bagam in pat devreme, fiindca pentru el era important sa fie odihnit si pregatit pentru o noua zi de munca. Ma uitam in fiecare seara in oglinda si imi spuneam, in gand, ca sunt acea femeie devotata si puternica din spatele unui barbat puternic. Era sotul meu si credeam, in toate noptile in care il adormeam cu mangaieri, ca el e singurul barbat din viata mea, iar eu voi fi singura femeie din viata lui.
Am trait asa mult timp, convinsa fiind ca dragostea noastra este unica, pana intr-o zi cand, povestile din fiecare seara parca erau mai scurte, iesirile in oras aproape inexiste
