- argument -

Pe la 1600 şi ceva, Descartes se apleca peste pervazul ferestrei (nu suficient încît să cadă şi să schimbe, astfel, istoria gîndirii occidentale) şi se-ntreba: „Ce văd eu de la fereastra mea, dacă nu pălării şi mantouri, care ar putea acoperi spectre sau oameni falşi, acţionaţi de resorturi?“. „Cu toate astea – continua el – îmi dau seama că e vorba de oameni adevăraţi.“ Pe la 1900 şi ceva, Magritte scria/desena „Ceci n’est pas une pipe“, iar suprarealiştii aveau grijă să ne-arate că sub o pălărie se pot ascunde zepelline sau iepuri sau oameni sau orice altceva, pretinzînd că fiecare are dreptul la propria variantă de realitate. Între timp, am inventat diverse modalităţi de-a pune mîna pe realitate şi de-a o îmblînzi, ca să o facem „mai pe înţelesul nostru“. În 2011, avem toate argumentele pentru a sta cu picioarele bine înfipte pe pămînt: aflăm din ce în ce mai multe despre felul în care funcţionează creierul, webcam-urile ne arată cum răsare soarele în Insulele Baladar, veştile de la ceilalţi ajung „în timp real“, iar noi trimitem informaţii despre ce ni se mai întîmplă uneori chiar înainte de a ni se fi întîmplat. E evident că ceva s-a schimbat în felul în care înţelegem realitatea, iar dosarul de faţă încearcă să afle cum şi de ce.

DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci povestitori de mare clasăDe fapt, deşi avem din ce în ce mai multe variante de a explora şi de a înţelege realitatea, sîntem din ce în ce mai uşor de prostit. Hoax-ul, farsa mediatică, buletinele de ştiri care pornesc de la un detaliu nesemnificativ şi-l umflă pînă construiesc din el o realitate în carne şi oase, specialiştii care dezbat pe cel mai serios ton din lume chestiuni care-ar face orice om cu capul pe umeri să şi-l piardă (de nervi şi stupo