L-am revăzut ieri-dimineaţă după zece ani sau, poate, mai mulţi. Ultima oară, îmi amintesc bine, ne regăsiserăm într-o mansardă înghesuită şi primăvăratică, cu ferestre care dădeau spre cer, a căror deschidere era obstrucţionată de un arbore luxuriant care încerca să intre în odaie, cu pereţi pe care un creion indecent scrisese versuri avangardiste, cu duşumea care mirosea a cafea, acoperită de un covor cu forme geometrice bizare şi culori de mult estompate. În mansarda asta locuia o prietenă la care venisem în vizită, pe cînd noaptea de mai era încă tînără. Atunci, i-am făcut şi ei cunoştinţă cu el. L-am ascultat la nesfîrşit… Zorii ne-au surprins executînd libaţii, fumînd, mîngîind prietena, trăncănind amestecat metafizică, bîrfe şi vulgarităţi, sperînd vag, bucurîndu-ne că aveam atîtea motive să rîdem împreună. Îmi amintesc bine că, după ce l-am prezentat prietenei mele, ea s-a întins pe covor – cît era de înaltă devenise acum prelungă –, a închis ochii, l-a ascultat pînă la sfîrşit pentru prima oară şi, cînd a terminat şi a tăcut, ea a şoptit, fără să deschidă ochii: „Aşa e…“ Eu nu am adăugat nimic, deşi, la un moment dat, am simţit nevoia să spun ceva – cum ar fi un vers din Dimov sau o impresie din copilărie –, dar am tăcut şi eu, lăsînd să se prelungească cît de mult ultimul lui sunet. De atunci, nu ştiu cum s-a făcut, nu l-am mai întîlnit. Sau, poate, în cîte o împrejurare grăbită, vom mai fi dat unul de celălalt. Mi-or mai fi trecut pe la ureche ecouri ale trecerii lui prin diverse locuri, dar au fost reîntîlniri fără urme, din moment ce nu mi le mai amintesc. Acum, cînd îl revăd, gîndul că e posibil să-l mai fi reîntîlnit în acest răstimp, dar nu-mi mai amintesc, mă enervează. Îmi dau seama că nu am avut disponibilitatea interioară să sesizez că e prin preajmă – asta mă umple de mîhnire şi mă face să fiu încă o dată supărat pentru că îmi umplu viaţa cu