Acest interviu a fost publicat cu ocazia primului concert Anouar Brahem în România. Spre marea noastră bucurie, Brahem se întoarce, pe 27 octombrie. Ne vedem la concert. (N. red.)

Este muzicianul tunisian care a străpuns toate barierele dintre Est și Vest, oferindu-ne, prin muzica sa instrumentală bazată pe timbrul încîntător al oud-ului (lăuta arăbească), prilejul de a asculta adierea Orientului.

Prefaţînd concertul dumneavoastră, Dhafer Youssef – aflat, de asemenea, în prima sa vizită în România – vă numea prieten şi sursă de inspiraţie. Există o tradiţie în arta oud-ului, o şcoală, un tandem maestru-ucenic?

Da, există o mare tradiţie în arta oud-ului. În muzica tradiţională arabă, oud-ul a ocupat întotdeauna un loc central. Începînd însă cu anii ’50, şi ca urmare a influenţelor occidentale, orchestra arabă s-a mărit şi oud-ul s-a văzut „înecat“, regăsindu-se însărcinat doar cu roluri de figuraţie, pierzîndu-şi, astfel, rolul motor în orchestră şi, încetul cu încetul, dispărînd total. Eu am avut şansa enormă de a fi, timp de cîţiva ani, elevul şi discipolul unui mare maestru, cu siguranţă unul dintre ultimii: Ali Sriti. Dar, de la începutul anilor ’90, asistăm la o formă de renaştere a artei oud-ului în prezenţa unei noi generaţii de interpreţi. Astăzi există din ce în ce mai mulţi tineri interpreţi de oud, ceea ce ne-ar putea permite să vorbim de o nouă şcoală. Cazul lui Dhafer Youssef este elocvent.

Sînt multe voci care spun că oud-ul este un instrument oarecum limitat. Credeţi că există o oarecare dificultate în a te exprima „total“ cu ajutorul lăutei?

Cu siguranţă, paleta oud-ului nu este precum cea a unui pian, nici nu este un instrument polifonic, iar volumul său sonor este destul de limitat. Ca şi cea mai mare parte a instrumentelor acustice cu coarde, oud-ul este un instrument fragil şi, cu toate acestea, în ciuda vîrstei l