Atît cît pot înţelege eu de la savanţi şi de la filozofi, realitatea a fost dintotdeauna o simplă ipoteză de lucru cu reguli valabile doar pentru un timp şi doar în interiorul unui anume sistem de referinţă. Doi paşi mai înapoi şi ceea ce ieri şi acolo credeai că-i real, azi şi aici vezi că a fost doar o iluzie. Poate şi de aceea sînt mai degrabă un slujitor credincios al frumosului – fie acesta şi mărunt –, decît al marelui adevăr.

OK, dacă realitatea e ceea ce există în afara propriei mele conştiinţe, independent de aceasta, de ce Dumnezeu mi-aş bate prea mult capul să înţeleg un lucru despre care ştiu din start că-i de neînţeles? Şi cu ce alt „aparat“ credibil de măsurare decît propria-mi conştiinţă, despre care pînă şi bunul-simţ îmi spune că-i oarecum defectă din fabricaţie, capabilă să înregistreze doar între nişte parametri predefiniţi, limitaţi, predispusă erorilor?

DE ACELASI AUTOR Opt biscuiţi la leu Suflet de mitingist Aduse cu barza Pe viață și pe moarteÎncerc să ies din zona teoriilor şi să-mi imaginez o situaţie de maximum de realitate. Îmi pot imagina, de exemplu, cazul unui parameci pe Marte. Unicelular, asexuat, la care nici nu se poate pune vreo secundă problema vreunei conştiinţe individuale. În jurul lui, un neant de „realitate adevărată“, nici urmă de conştiinţă care s-o altereze. Parameciul e liber, n-are nevoie de sex pentru a se înmulţi, nu poate fi manipulat, e oarecum nemuritor – atîta vreme cît ştiinţa nu a înregistrat vreun parameci care să moară de bătrîneţe; la momentul potrivit, acesta se împarte în doi indivizi absolut identici cu primul. V-ar conveni să trăiţi în această realitate?

Înapoi pe Pămînt, să ne închipuim că stăm în biroul unui poliţai de la rutieră care urmăreşte, pe mai multe monitoare, traficul din intersecţiile oraşului. Teoretic, camerele fixe înregistrează realitatea brută, obiectiv, fără să aleagă