Una dintre întrebările pe care le primesc cel mai des e „dacă personajul cutare a existat sau nu în realitate?“. Ce să răspund? Că el seamănă cu nişte oameni pe care i-am cunoscut la un moment dat? S-ar putea să fie prea puţin. Şi dacă despre model nu pot să spun la ce adresă locuieşte, ce număr de telefon are, totul devine confuz…
Realitatea cotidiană ne înghite cu o forţă din ce în ce mai mare, ne mestecă pe toţi cu poftă, ca apoi să ne scuipe fără nici o părere de rău. Atunci avem nevoie de un colac de salvare. Ideal ar fi să găsim unul potrivit pentru sufletul nostru. Care să ne aducă la mal teferi şi nevătămaţi. Melancolici, încărcaţi cu o energie stranie, speriaţi uneori sau îndrăgostiţi; dar în asta stă plăcerea unei aventuri, nu?
Cînd deschizi o carte, ar fi bine să ai aceeaşi stare de nelinişte, dar şi de abandon, ca atunci cînd pleci într-o călătorie. Îţi faci bagajele, închizi uşile şi gata. Lumea cărţii funcţionează după alte reguli decît viaţa noastră cotidiană. Realitatea şi ficţiunea se amestecă atît de bine, încît nici autorul nu mai poate să distingă albuşul de gălbenuş. S-au omogenizat perfect.
DE ACELASI AUTOR Lumea s-a schimbat Mexicul meu cît o boabă de năut Un caz: Mircea Cărtărescu Nebunii ani '90În romanul meu Omoară-mă! apar două personaje femei, prietene, cu vîrste diferite, care locuiesc un timp în aceeaşi casă. Cea tînără – Ramona – nu reuşeşte să-şi mai dea seama dacă ce-i povesteşte doamna Manea e „adevărat“ sau nu. Şi ea are aceeaşi problemă ca orice cititor, în fond. Dar se implică emoţional, iar asta înseamnă că poveştile doamnei Manea au fost bine spuse, şi-au găsit ascultătorul ideal.
Aşadar, dacă o să vi se pară că una sau alta dintre cele două protagoniste vă seamănă sau vă aduc aminte de cineva cunoscut, de vreo relaţie de prietenie în care aţi făcut concesii de dragul cuiva, aţi fost căzute în admiraţia
