Nu știu cine a decretat regula conform căreia în şcolile româneşti, elevii, de la mic la mare, trebuie să folosească o intrare-ieşire şi o scară, separate de ale profesorilor. În schimb îmi amintesc perfect satisfacţia unică pe care o simțeam atunci când, ca elev, dorind să scurtez distanța dintre două etaje, încălcam interdicția de a păși pe covorul roșu destinat celor pe care îi vedeam atunci ca pe niște dictatori culcuşiţi în plăcerea propriilor privilegii, întărite de mersul încruntat pe coridoare şi de catalogul subsuori. Mai târziu, acel sentiment s-a transformat încet-încet într-o repulsie adâncă faţă de regulile şi interdicţiile aberante aplicate elevilor, făurite narcisic şi moştenite fără noimă în cancelarii.

Nu voi insista asupra modului în care s-au instituţionalizat aceste reguli discriminatorii care ţin de cultura implicită a organizaţiei şcolare româneşti şi nu de regulamentul de ordine interioară a şcolii, pentru că ar fi cam ilegal să le pui şi la avizier. Ce rămâne este că se aplică şi astăzi fără excepţie, declamând fără perdea un mesaj de diferenţiere între partenerii principali ai şcolii: elevi şi profesori; o distincţie injustă aplicată şcolarilor, vorbind despre deficienţa sistemului de învăţământ si despre stresul pe care îl induce şcoala; despre „micile” reguli nescrise pe care nu le mai chestionează şi schimbă nimeni, ba pentru ca nu sunt bani, ba pentru că sunt alte priorităţi. Sau pur şi simplu pentru că ne-am obişnuit aşa, cu regulile de azi, la grămadă: părinţi, profesori, miniştri, copii, tineri.

Şcoala românească a uitat complet, în tăvălugul luptei pentru supravieţuire a educaţiei şi a controlului politic, de capătul sensibil: copilul. În alte ţări din Occident există studii periodice asupra impactului stresului asupra învăţării şi performanţei şcolare şi se caută permanent soluţii pentru reducerea stress-ului. Ia sa ve