„Ţara e un imens şantier“ – cum aceste cuvinte, o! cititorule, mi-au legănat copilăria românească (într-atît de mult încît m-am cam săturat de ele), nu-mi imaginam că le voi repeta în mintea-mi intens aici, în capitala Qatarului, privind la macaralele ce încolţesc prin toate colţurile oraşului, ca nişte gigantice scobitori menite să fixeze Doha pe hartă. Se construieşte aici cu o frenezie aiuritoare – de preferinţă blocuri înalte, scînteietoare, ziua, şi luminate electric, noaptea, precum pomii de iarnă. Pînă prin anii ’60 – scria recent The Economist –, pînă ce cheagul bogăţiei din petrol & gaze a început să se prindă, Qatarul era un imens sat, cu o populaţie mai mult sau mai puţin sedentarizată şi fără o structură urbană. Oficiali locali îmi spun zîmbind că pînă tîrziu în anii ’70 cămilele erau mai multe decît maşinile pe drumuri – drumuri care, şi ele, erau mai curînd relative. Cu atît mai izbitor progresul din ultimii 16 ani, de cînd şeicul Hamad bin Kalifa al Thani a preluat emiratul din mîinile tatălui său. Care-i secretul păcii ce domneşte peste Qatar? Simplu: banii. Cetăţenii statului sînt, spune statistica, cei mai bogaţi din lume.
Şi, apropo de pace, permiteţi-mi o divagaţie. E o plăcere să citeşti cele două cotidiene locale de limbă engleză – unul se cheamă Gulf Times, iar celălalt The Peninsula. Paginile lor de actualitate internaţională sînt mai numeroase (şi deseori mai complete) decît cele din multe cotidiene celebre occidentale – ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă că într-unul dintre ziare am citit chiar şi despre nişte brăţări dacice! Cu atît mai notabil (în The Peninsula din 26 octombrie a.c.) un articol de genul celor pe care toate ambasadele dintr-o ţară îl traduc şi-l trimit acasă, spre informare (ştiu că a făcut-o şi meritoriul nostru ambasador la Doha, dl Adrian Măcelaru). Sub semnătura unui comentator cunoscut aici, Khalid Al Jaber