– Bună, Ciorbiţă, spune!

Sînt în autobuzul 226 şi mă pregătesc să cobor. Şoferul tocmai vorbeşte în staţie cu cineva „de la centru“.

– Bine, Ciorbiţă, aşa o să fac. Să trăieşti!

Cobor. În drumul spre casă mă tot întreb cum o fi să te cheme „Ciorbiţă“. Mă rog, probabil că nu acesta este numele „adevărat“ al persoanei, ci o poreclă. Dar cu porecla asta umblă în lume. Sînt însă societăţi întregi în care porecla bate numele, ca să zic aşa. Lucru curent pînă nu de mult şi în satele noastre. De fapt, cîte nume actuale de familie nu provin din astfel de porecle săteşti, de la Surdu, Ciungu, Mutu şi alte defecte, la Brînză, Mălaimare, Plăcintă şi alte delicatese? Iar dacă trecem la onomastică, aici imaginaţia românilor este debordantă şi supusă, firesc, unor valuri succesive de mode lingvistice. A fost o vreme, de pildă, în care ardelenii îşi botezau copiii cu nume romane, ca reacţie la presiunile de maghiarizare ale Puterii: Traian, Caius, Aurelian, Livius, Remus, Romulus, Titus erau nume frecvente – şi au rămas încă. A venit apoi altă vreme, cînd Occidentul a oferit sursa onomasticii, adesea în combinaţie cu nume clasice româneşti. Un specialist în domeniu chiar a contabilizat aceste împerecheri şi a constatat că în 1999 ele acopereau 40% din numele de botez: Alexandru-Mario, Mihai-Robert, Nicolae-Roberto, Petre-Orlando, Ana-Miruna, Ioana-Carla, Maria-Mirabela etc. Asocierile cu numele de familie erau uneori uşor şocante: Cerasela Tăvălug, Antonio Brînză, Napoleon Pleaşcă, Mirabela Cioară. Au existat, de asemenea, nume extravagante. Mi s-a povestit, de pildă, de o familie interbelică din lumea boemei, care şi-a botezat prima fată Una, iar pe a doua Alta. Şi cîte şi mai cîte...

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulCea mai înduioşătoare practică este însă