Trăim într-o lume transparentă. Am ajuns să vedem – ca pe un ecran de televizor – copilul din burta mamei şi telenovela tăcută a celulelor. Există sisteme de supraveghere – în aeroporturi, autobuze şi magazine – care înregistrează, 24 de ore pe zi, tot ce se petrece, oriunde s-ar petrece şi-n orice moment s-ar petrece. Practic, aproape că nu mai există invizibilitate, nu mai există secret sau mister: în orice caz, nevoia de secret sau mister se hrăneşte, astăzi, din acest supra-vizibil – confirmînd, astfel, profeţia lui Wilde, care spunea, acum mai bine de un secol, că misterul lumii nu este invizibilul, ci vizibilul... Iar astăzi, cînd spui „vizibil“, te gîndeşti la televizor.

Din clipa în care a apărut televiziunea, reality show-urile au fost consecinţa ei naturală. Este facil să critici reality show-urile, omiţînd esenţialul: acela că, odată cu apariţia „directului“, a live-ului, nu mai există „realitate“, ci numai „show“! „Realitatea“ pe care o cunoaştem este, în proporţie majoritară, realitatea televiziunii. Aceea a jurnalelor de ştiri, a emisiunilor de divertisment, a serialelor... Între noi şi lume s-a interpus ecranul (mic). Iar, de pe acest ecran (mic), show-urile au devenit filtrul obligatoriu prin care vedem realitatea.

Faptul că este vorba de ecranul mic, şi nu de acela mare (cinematografic), nu are de ce să ne mire: curiozitatea pentru ficţiune – proprie Cinema-ului, şi, de fapt, tuturor celorlalte arte tradiţionale – a fost înlocuită, treptat, de curiozitatea pentru realitate. (Un fel de: „Ficţiunea a murit, trăiască autoficţiunea!“) O realitate mediată de televizor – şi, din această cauză, în mod ciudat şi pervers, percepută ca „realitatea însăşi“! Ce face, oare, ca TV-realitatea să fie astfel percepută? Faptul că ea ne intră în case prin simplă apăsare pe buton – accesibilitatea ei, adică? Sau faptul că este (pare) atît de apropiată – p