Mi-e ruşine de felul în care călcăm în picioare sau măscărim orice fel de etichetă, orice fel de protocol. Nu ştiu cum se face, dar, cînd sîntem puşi în situaţii de acest fel, ne comportăm ridicol. Devenim mici, umili, încurcaţi, adevărate definiţii ale neadecvării. Asta dacă nu reacţionăm invers, simţind neadecvarea şi răspunzînd agresiv, necontrolat, printr-o mitocănie care ar vrea să arate ca o frondă, ca o demonstraţie de nonconformism, sfidînd rigiditatea etichetei. În fapt, mitocănia nu poate arăta decît ca ea însăşi, oricîte straturi de machiaj ar pune pe dînsa. Momentele solemne ne prind mereu scărpinîndu-ne pe la locurile ascunse, în văzul lumii. Denunţăm mojicia şi sîntem criticii cei mai aspri ai lipsei de etichetă. Nimic nu ne scapă cînd identificăm stîngăcia pe la alţii. Dar, cînd vine vremea să traversăm un moment solemn, toată supleţea spiritului nostru de observaţie, toate capacităţile de dribling şi acrobaţie retorică dispar ca prin minune. În locul lor se instalează o jenă cumplită. Jena cea mai jenantă, atunci cînd te ruşinezi de propria ruşine pe care n-o mai poate ţine nici o barieră. Tot ce-a fost caterincă şi ironie tăioasă, cînd a fost vorba de miştocărirea altora, se transformă în cea mai cumplită fîstîceală. Penibilul devine un ocean care înghite tot. Cu cît mai mare gura care i-a făcut troacă de porci pe alţii, cu atît mai mare potopul cînd sîntem puşi în situaţia de a da exemplul personal. Ni se pare că eticheta face parte din substanţa noastră, că eleganţa şi degajarea s-au născut prin părţile astea, dar, cînd e nevoie să le exersăm, începe un spectacol total al nepotrivirii. Nimic nu e la locul lui. Hainele cad inexplicabil de prost, pantofii sînt din alt film, mîinile o iau razna, gesturile care se vor degajate şi elegante sfîrşesc prin a fi fatale beţe-n baltă. Şi ne transformăm ca prin farmec, fulgerător, în cei mai înfocaţi inam