Sunt multe ciudăţenii în construcţia şi activitatea Uniunii Naţionale pentru Progresul României. Cea mai şocantă este aceea că, deşi nu l-a votat nimeni, acest partid hotărăşte soarta ţării în Parlament şi Guvern. Mai sunt şi altele.

Naşterea partidului e, fără îndoială, opera actualului preşedinte, dacă e să ne amintim că în 2009, când nu avea nici nume, nici existenţă juridică, era invitat la Cotroceni, la negocierile pentru formarea guvernului, ca parte egală partidelor parlamentare, probabil în urma reevaluării lui Gabriel Oprea, catalogat anterior (în 2004) drept „şeful mafiei lui Năstase". Materialul din care-i alcătuit este extrem de neomogen, având în compunere foşti liberali, foşti social-democraţi, ba chiar şi un fost democrat (primarul Craiovei, Antonie Solomon); nu am identificat nici un membru marcant care să nu fi făcut parte din alt partid. Numitorul lor comun: nemulţumirea faţă de partidele care-i promovaseră în Parlament - liberalii, că partidul s-a aliat cu stânga, social-democraţii, că a luat-o prea la dreapta (şi, poate, oarece atracţie către putere).

Ideologia e declarat de stânga (stânga progresistă), deşi face casă bună în coaliţia de guvernare cu două partide ce se declară de dreapta. Printre realizările partidului se numără menţinerea pensiei minime garantate la 350 de lei, reducerea cu numai 15% a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, păstrarea alocaţiei pentru copii nemodificată, menţinerea prestaţiilor sociale pentru persoanele cu handicap. Cu alte cuvinte, a împiedicat Guvernul să fie prea rău. Progresul, nu-i aşa?, înseamnă uneori „să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica".

Deşi realizările şi promisiunile partidului sunt atât de generoase, baza electorală rămâne la nivelul piciorului broaştei. Cu excepţia sondajelor IRSS (5% în aprilie, 8% în iulie), nu a fost niciodată cotat cu mai mult de 2%. Ast