Am citit cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, ca pe un thriller de succes. Cînd vezi pe copertă şase amazoane interbelice şi citeşti subtitlul provocator (Proza feminină interbelică) te aştepţi mai degrabă la un thriller politic cu miză feministă. Nici vorbă însă de feminism, deşi B.B.-C. are nu doar serioase cunoştinţe în domeniu, dar şi simpatii inevitabile şi, aş zice, de bun-simţ. Mai mult, premisa de fond a relecturii aplicate din acest volum este una polemică atît în raport cu „tendinţele de enclavizare a aşa-numitei «literaturi feminine»..., dar şi cu «feminismul diferenţei»“. Cu alte cuvinte, atunci cînd a început să recitească literatura unor scriitoare uimitoare (pentru felul în care înţelegem azi scrisul) – sute de cărţi doar parţial reeditate, presa vremii despre ele, memorii şi critică exhaustivă, adică întreg contextul apariţiei tîrzii a fantasmei scriitoarei în literatura română – B.B.-C. postula inexistenţa unei literaturi feminine pe criterii biologice sau ontologice. Susţinea, aşadar, nu „camera separată“ a Virginiei Woolf, ci o „cameră integrată“ ideală, a unei singure literaturi, indiferent de gen, sex şi roluri asumate social. La 10 ani de la aventurarea în acest proiect mai complicat decît îşi imaginează criticii neimplicaţi (adică cei care au păreri atît de ferme asupra „literaturii feminine“ încît nici nu se mai obosesc s-o citească), B.B.-C. ajunge, nu fără infinite nuanţe, la aceeaşi concluzie, asumat desuetă în raport cu feminismul hard: literatura e una singură, fie că este scrisă de bărbaţi sau de femei, iar separarea artificială pe criterii de gen sau asumarea marginalităţii şi minoratului nu pot face decît rău legitimării critice pe criterii estetice. Criteriul estetic este însă pus sub semnul întrebării, în vremurile noastre de extremă democratizare a scrisului, iar principala confruntar