Pot număra pe degete de cîte ori am mers la spectacole de balet. Şi parcă mai mereu a fost vorba de Lacul Lebedelor. O dată, la New York, la Metropolitan Opera (graţie profesoarei Eliza Ghil), prin 1993, cînd prim-balerină la American Ballet Theater tocmai devenise Nina Ananiaşvili. După o zgomotoasă tropăială a lebedelor de rînd – americance – a apărut Nina, ca un abur, smulgînd spectatorilor exclamaţii înăbuşite de uluire. Şi mie mi s-a părut absolut ireală, dar alte amănunte nu-mi mai aduc aminte. Doar că, după spectacol, am mers vizavi, la Fiorello’s Cafe, un local în care chelnerii, tineri balerini cu un extra job, alunecau cu graţie printre mese, cu multe farfurii suprapuse pe mîini. Atunci am mîncat pentru prima dată medalion de somon.
A doua oară a fost de curînd, la Sala Palatului, cu baletul din Odessa. Acelaşi Lac al Lebedelor, cu o scenografie pe cît de strălucitoare pe atît de strălucită. Dar cum nu mă pricep absolut deloc la balet, nu am de gînd să fac o cronică a spectacolului. Vreau să spun, însă, că de Lacul Lebedelor mă leagă o poveste mult mai veche, din vremea studenţiei. Mi-e şi puţin jenă s-o povestesc, dat fiind că atunci... eu însumi am fost lebădă. Alături de cîţiva colegi, purtam fustiţă de tul şi balerini. Repetasem la infinit cei cîţiva paşi pe care a trebuit să-i executăm pe scenă, în a faţa unor săli pline de oameni care rîdeau. Prima oară a fost la Cluj – la o casă de cultură a studenţilor, a doua oară la Bucureşti – în sala „Grigore Preoteasa“, actuala discotecă Silver Church.
DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilorUnduioasa muzică a lui Ceaikovski era cîntată la bloc flute de Viorel Gaiţă, devenit ulterior realizator de emisiuni umoristice de televiziune. Atunci era mascat, pe faţă purta nişte dresuri ai căror craci înnodaţi îi atîrnau în jurul capului. Toată drăcia
