Am noroc. Dimineaţa, la trezire, îmi dau seama că am avut unele vise, dar, de cele mai multe ori, nu-mi amintesc aproape nimic din anecdotica lor. Spun că am noroc, pentru că, ascultînd sau citind ce vise au alţii, trăiesc mici momente de panică, amestecată cu invidie. Freud şi Jung, de pildă, povestesc lucruri halucinante. Vă dau un exemplu (din Jung): „Se făcea că merg pe o pajişte amplă, în mijlocul căreia descopăr o groapă zidită. Cobor de-a lungul gropii şi mă trezesc într-o încăpere subterană cu o singură piesă de mobilier: un tron. Pe tron, văd un trunchi de copac, dar observ că e vorba de un trunchi făcut din carne şi piele şi că în vîrful lui e amplasat un ochi. E momentul în care aud desluşit vocea mamei mele, care îmi spune: «e Mîncătorul de oameni!» În mintea mea, ceea ce văd se asociază, inexplicabil, cu imaginea lui Iisus. Abia într-un tîrziu, înţeleg că am dinainte un simbol falic şi că particip la o iniţiere în misterele chtonice, misterele Pămîntului“. Faţă de asemenea compoziţii baroc suprarealiste, bietele mele vise (că vreau să strig, sau să fug şi nu pot, că mă prăbuşesc într-un hău, sau că stau de vorbă cu rude sau prieteni defuncţi) sînt de o platitudine, de o previzibilitate stînjenitoare. Cred sincer că oamenii „normali“, ca dumneavoastră şi ca mine, nu visează asemenea pagode simbolice decît rarisim. Şi că, de regulă, le uită. Dacă ar visa aşa ceva noapte de noapte şi ar trăi hăituiţi de visele lor, ar ajunge rapid să-şi înghită şosetele, să plece de-acasă în chiloţi şi, în final, să adoarmă pe canapeaua unui psihanalist euforic.

Nu vreau, totuşi, să iau în glumă lucruri serioase. Universul descoperit de Jung nu e o simplă închipuire divagatorie. E o lume, un teritoriu misterios, de a cărui frecventare, fie şi episodică sau repede uitată, nimeni nu e scutit. Undeva, între domeniul simţurilor şi cel al ideilor, există un „istm“, o „