● Panică pe Wall Street / Margin Call (SUA, 2011), de J.C. Chandor.

Scris şi regizat de un debutant numit J.C. Chandor, cu cheltuieli foarte mici pentru un film american mainstream (circa trei milioane de dolari), Panică pe Wall Street e o tentativă stimabilă de a dramatiza – pe înţelesul unui public cît mai larg, dar fără recurs la convenţiile genurilor cinematografice gustate în Multiplexuri – mecanismele care au generat actuala criză economică. Acţiunea – care acoperă două zile şi mai ales noaptea dintre ele – se desfăşoară chiar în momentul de dinaintea căderii. Cea mai mare parte din ea se desfăşoară în sediul unei bănci (fictive) de investiţii, ale cărei sofisticate „instrumente financiare“ numite MBS-uri (mortgage-based securities) – castele construite, ca din cărţi de joc, cu credite susţinute de ipoteci subprime (cu grad înalt de risc) – sînt brusc mirosite (de un analist începător) ca fiind pe punctul de a se transforma în pierderi mai mari decît valoarea companiei. Analistul (Zachary Quinto) îşi cheamă şeful (Paul Bettany), care îşi cheamă şeful (Kevin Spacey), şi cu toţii intră de urgenţă într-o şedinţă cu the next level (Demi Moore şi Simon Baker), unde se decide chemarea în toiul nopţii a şefului şefilor (Jeremy Irons). Din şedinţă în şedinţă se face dimineaţă, deşi, pentru aceste personaje, dilema – ori declară faliment, ori vînd tot ce au înainte ca restul lumii să se prindă că tot ce au e egal cu zero – nu e cine ştie ce dilemă. „Nu păreau să existe prea multe opţiuni“ – comentează la un moment dat un personaj. „Niciodată nu există“ – răspunde altul: legea junglei (omoară sau mori) e ridicată de cei ce-o slujesc la rangul fatumului implacabil al grecilor antici. Personajului lui Spacey îi revine sarcina împuţită de a-şi motiva angajaţii să vîndă bine, zi de vară pînă-n seară, pînă rămîn fără marfă sau fără cumpărători („Vindeţi-i şi propri