După 22 de ani, putem cântări obiectiv evenimentele din decembrie 1989, fără entuziasmul, furia şi minciuna acelor clipe.

Ceea ce atunci ni se părea diabolic poate părea acum normal, ceea ce ni se părea eroic poate lua forme groteşti.

O bună lectură a acelor vremuri - una, evident, subiectivă - este cartea „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig" (Editura Meditaţii, 2004), scrisă de Mihaela M. Ceauşescu, prima fiică a lui Marin Ceauşescu (fratele mai mare al lui Nicolae Ceauşescu). După şocul căderii Marelui Unchi şi a Ilustrei Mătuşi, urmat de spânzurarea propriului tată în subsolul Ambasadei române de la Viena, autoarea a trecut ea însăşi prin purgatoriul Procuraturii, doar aparţinea unei familii odioase.

În întrevederile cu procurorii, nepoata lui Nicolae Ceauşescu a surprins un dialog care poate fi considerat o frescă a epocii. Decorul: „un birou impunător, care adăpostea un maldăr de dosare". Personajele: un procuror şi un bărbat „care stătea sprijinit într-o cârjă". Şi începe dialogul: „Domnule procuror, cu tot respectul, nu mă regăsesc pe nicio listă cu eroii Revoluţiei". „Dumneata nu ai putut demonstra că ai avut o activitate care să-ţi permită să fii inclus pe o astfel de listă. Dumneata ai fost trecut la victime", a replicat procurorul. „Nu vreau victimă, domnule procuror, vreau erou, că eroii primesc şi bani, şi pământ!" Dar procurorul a rămas ferm pe poziţie: „Nu mai există niciun loc vacant la eroi, ţi-am mai spus, s-au terminat eroii. Vrei victimă sau nimic..."

Interesante sunt şi poveştile despre prietenii antedecembrişti ai Mihaelei Ceauşescu. După „marea schimbare", majoritatea au căutat s-o evite, unii au şi renegat-o, ca şi cum nici n-o cunoscuseră vreodată. Zice autoarea: „Cei mai mulţi s-au eschivat politicos când am îndrăznit eu să-i importunez la telefon, plângându-mă de singurătate sau de cine ştie ce alt neajuns, oric