Nu ştiu nimic despre mamele colegilor mei. Sînt aproape cel mai tînăr din redacţie. Ne zbatem ca nişte beleuzi să fim interfaţă rapidă şi corectă între sport şi oameni. Între ziar şi net, devenim iPad: tot ce se-aude trist de-acasă trece repede, o mişcare a degetului pe ecran.
Dar presupun. Am dreptul să fac asta, în ciuda tuturor comunicatelor FRF. Presupun că mamele unora dintre colegii mei nu mai trăiesc. La unii, cearcănul nu stă numai în reportaje, statistici, deplasări sau ediţii tîrzii. Ca unul păţit cu tata, văd semnul ciudat, de maramă inversă: prea adînc, acolo sub ochi, să nu fi fost lagăr de lacrimi.
Şi da, e vai de ele. "Vai de mamele noastre": mulţi dintre colegi ar fi putut renunţa la delirul acesta funambulesc şi să rămînă ingineri, jurişti, trăitori pe banii părinţilor, economişti sau sportivi. Să nu fie tîmpiţi, făcînd ce le place mai mult, devenind cei mai buni într-o meserie în care mănînci cel mai des covrigi de 2,5 lei punga, de la o gheretă care duminica e închisă. Dar dumneavoastră ne preţuiţi mamele. Vă pasă de ele, le compătimiţi.
Pe mine, mama şi acum mă ceartă. Că m-am înhăitat cu Andrei Niculescu, Justin Gafiuc sau Maria Andrieş. Primul, că e diavolesc în viziune, acoperind cu orgoliu şuierător tăcerea unei singurătăţi pe care i-o bănuieşte mama. Al doilea, că-i sisific de perseverent şi organizat, deşi nu recunoaşte nici azi că ea l-a rugat să mă convingă să-mi dau licenţa în teologie. De Maria îmi spune că-i debordantă în emoţii şi zgomotoasă în idei. Vă plictisesc cu mama şi părerile ei? Dumneavoastră aţi adus vorba.
Mama e aproape bine, nu prea sănătoasă, şi nu se bucură că o zgîndăriţi şi o speriaţi. Mă sună mereu cu o voce stoarsă: "Nu mai scrie despre el, omul ăsta o să-ţi facă rău!". Ce să facă şi ea, a crescut la ţară, bunica îi spunea la fel despre beţivii mitocani care treceau seara, după două zile de p
