În paginile „României literare”, Ivaşcu n-are nevoie de prezentare, nici măcar de prenume. A fost directorul revistei din septembrie 1971 până la moarte, în iunie 1988, cu o lună şi o zi înainte de a împlini 77 de ani. George Ivaşcu s-a născut într-un sat gălăţean, la 22 iulie 1911, şi a încetat din viaţă la 21 iunie 1988.

Şcoala a făcut-o la Bârlad, Facultatea de Litere, la Iaşi. Vocaţia i-a fost aceea de gazetar. A condus gazete de la 23 de ani. La 28 i-a fost redactor lui G. Călinescu la „Jurnalul literar”. A preluat în 1955 „Contemporanul”, din care a făcut publicaţia culturală cea mai importantă din ţară vreme de 16 ani. În 1971, după Tezele din Iulie, Ceauşescu l-a mutat la România literară. Motivul real nu l-a ştiut niciodată. Nici el, nici cercul lui de apropiaţi, format din Zaharia Stancu, George Macovescu şi Mircea Grigorescu. Putea fi, la fel de bine, o promovare sau o degradare. Fapt e că, o dată cu plecarea lui, „Contemporanul” a dispărut practic de pe scena culturală iar România literară a renăscut şi a devenit revista cea mai citită şi respectată. E, desigur, meritul lui Ivaşcu, dar şi al echipei de critici pe care a găsit-o în redacţie şi pe care a avut înţelepciunea de a o păstra, în ciuda ostilităţii cu care l-a întâmpinat. În noaptea în care m-a chemat la el ca să-mi comunice mutarea, nu mi-a ascuns temerile pe care le nutrea faţă de criticii revistei. Mi-a cerut să devin redactor-şef adjunct tocmai în ideea de a-i pleda cauza pe lângă colegii mei. Cum n-am renunţat la Facultate, unde eram lector, n-am fost plătit cei trei ani cât am fost redactor-şef adjunct la revistă, mai exact, până în iunie 1974, când, reorganizându-se publicaţiile culturale şi scăzând numărul de pagini, mi s-a impus să mă înscriu în PCR, ca să pot ocupa o funcţie de conducere, fie şi neonorată, şi am refuzat. Ivaşcu a cucerit repede simpatia criticilor, pe care s-a