Al. Cistelecan a avut intuiţiile lui, când a purces la alcătuirea volumului omagial Mircea Ivănescu - 80. Nici nu ştiu, a apucat M. Ivănescu să îl vadă? Dar ce spun, M. Ivănescu nu mai vedea oricum, era orb, asemenea lui Homer. Şi chiar dacă l-ar fi văzut, nu ar fi crezut, şi chiar dacă ar fi crezut, merita el un asemenea omagiu? Oare nu dădeau toţi cu picioarele în M. Ivănescu? (Am citat una dintre lamentaţiile autoironice perpetue ale poetului.)

M. Ivănescu nu mai este printre noi, dar frunzărind acest volum ai impresia că te întâlneşti cumva cu el, că-i surprinzi parcă umbra alunecând pe ziduri vechi… Ai o senzaţie de fantomatic, de stranie inter- şi intra-textualitate, livrescă şi existenţială. Parcă M. Ivănescu a coborât şi s-a risipit printre rânduri, în textele despre el, în scriitura altora, nu doar în amintiri şi în textele poetice, ci şi în textele critice. Am mai văzut volume omagiale, în general sunt plictisitoare şi artificiale, le lipseşte personalitatea, viaţa, ceea ce nu se întâmplă cu acest volum, poate şi datorită coordonatorului, el însuşi un cunoscător dinăuntru al operei şi al personalităţii lui M. Ivănescu. În acest volum se simte aerul ivănescian, „atmosfera prielnică”, mai mult, ai pe alocuri o senzaţie de fantomatic sau de roman detectivistic. Textele cuprinse în volum parcă vor să aproximeze, să recompună, să-l reveleze pe „adevăratul” M. Ivănescu, iar acesta scapă, fuge, şi lasă doar urme, umbre peste rânduri… Ciudat, textele (critice şi poetice) seamănă întrucâtva între ele, deşi personalităţile autorilor lor sunt puternice şi diferite, dar au un aer de familie, sunt idei similare care circulă, dincolo de posibile influenţe, asemenea unor leitmotive într-o literatură. Mai mult, aş spune că textele dedicate lui m.i. caută ceva, presimt ceva (ceva similar), urmează o tramă comună: caută adevărul despre M. Ivănescu? pe adevăratul p