Fara indoiala, problema procedurilor arbitrale intinse in timp si care antreneaza cheltuieli substantiale este un subiect adeseori ridicat de cei implicati in arbitraj. Cand timpul si banii investiti intr-o disputa depasesc cu mult asteptarile partilor, „investitia” poata aparea total dezechilibrata cu beneficiile pe care acestea se asteapta sa le obtina prin solutionarea disputei. De ce se ajunge in aceasta situatie si cum poate fi ea evitata?
De-a lungul timpului, arbitrajul a fost considerat o metoda preferabila de solutionare a disputelor datorita rapiditatii si costurilor reduse. In termeni generali, acesta este o metoda consensuala si privata de solutionare a disputelor de catre un tribunal, compus din unul sau mai multi arbitri independenti.
Adaptatarea duratei arbitrajului si a costurilor cu valoarea si complexitatea disputei este un instrument aflat, in primul rand, in mana celor celor care apeleaza la aceasta metoda de solutionare a disputelor. Arbitrii au datoria sa identifice procedura eficienta in fiecare caz, sa ofere indrumari si sa intervina atunci cand, din dorinta de „a se face dreptate”, partile ingreuneaza sau complica procesul cu elemente inutile. Arbitrajul este gandit, insa, ca o procedura flexibila, partile avand un mai mare control asupra acesteia si chiar inainte de aparitia conflictului propriu-zis.
Totul porneste de la modalitatea in care partile in disputa au decis sa rezolve eventualele conflicte. De cele mai multe ori, oamenii de afaceri nu intrezaresc posibilitatea ca un litigiu sa le afecteze armonia contractuala, cu atat mai putin sa adapteze mecanismul de solutionare situatiilor conflictuale care ar putea dezechilibra afacerea. Pe de o parte, este de inteles de ce entuziasmul incheierii unei afaceri reusite spulbera orice urma de indoiala in seriozitatea partenerul contractual. Pentru a face o comparatie, se i
