Abuzul se comite la vedere, cu zâmbetul pe buze şi cu conştiinţa ocrotirii de sus.

Jon Butler şi Bruno Vincent, doi englezi cu apetenţă pentru absurdul de zi cu zi, au strâns o sută una întrebări bezmetice într-un volum cu titlul „Au furnicile sfincter?". Iată câteva dintre nedumeririle din carte: Care este sinonimul cuvântului „sinonim"? Mai există culori nedescoperite? De ce nu intră oile la apă când plouă? De ce se livrează pizza în cutii pătrate? Cum ar fi dacă n-ar exista întrebări ipotetice? Ce-a fost mai întâi, omleta sau ochiurile? În fine, de ce există o singură Comisie pentru Monopol? Ei bine, ultimul cuvânt al ultimei întrebări, „monopol", mi-a prilejuit şi mie un moment interogativ cu două zile în urmă, în parcarea Aeroportului Internaţional „Henri Coandă", alias Otopeni, la zona rezervată sosirilor. Iar întrebarea sună aşa: Cine încurajează monopolul firmei de taximetrie Arsenal, posesoarea celor mai ridicate tarife din taximetria bucureşteană? Nu e prima dată când formulez întrebarea aceasta, dar e prima data când o scriu.

Exemplul e minor într-o ţară care are motive mult mai mari de îngrijorare decât mersul cu taxiul (sănătatea, violenţa în spaţiile publice, reforma justiţiei, starea şcolilor, deficitul general de competenţă etc.) Însă aşa minor cum e, el ilustrează cultura abuzului şi ramificaţiile sistemelor tentaculare. Pe scurt, Arsenal e o firmă de taximetrie care operează fără concurenţă la Aeroportul Otopeni. Nicio altă companie nu e lăsată să aducă maşini în parcarea de la terminalul aterizărilor. Călătorii care au nevoie de taxi sunt nevoiţi să plătească de 2,5 ori mai mult decât ar fi făcut-o dacă ar fi apelat la serviciile altei companii. (Tariful obişnuit în Bucureşti e de 1,39-1,40 lei/km, pe când Arsenal operează cu 3,5 lei/km). Odată ieşit din aeroport, clientul se vede în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul element